Anevoie poate fi găsit un domeniu ─ începem prin a ne referi la publicitatea pe micul ecran ─ mai vinovat în raport cu degradarea limbii române, semn limpede că goana după câștiguri obținute rapid este o veritabilă junglă, în care oamenii cu carte însușită temeinic sunt extrem de rari, dacă nu cumva chiar de negăsit. Trist și foarte îngrijorător!

Cea propusă mai sus este o temă majoră, deoarece impactul mesajelor transmise, zilnic, pe micile ecrane, cu o insistență aiuritoare, este foarte mare, prin urmare, inclusiv aportul dat la ruinarea limbii române este menit a ne da fiori. Nu e nici umbră de exagerare în afirmația precedentă, de vreme ce  ─  de aproape un sfert de secol ─ mai toată lumea dă din umeri, după principiul letal "merge și așa", iar limba noastră națională a ajuns să fie în imens de mare suferință, situație de netolerat, după opinia noastră.

Exemple sunt cu zecile. Ne oprim, acum, la numai unul, ce denotă incultura crasă a persoanelor care au  un rol decisiv în aprobarea materialului finit, imediat după aceea fiind difuzat respectivul spot publicitar.

A rosti nivèa este aberant, întrucât adjectivul latin, care înseamnă precum zăpada, de zăpadă, poartă accentul după cum urmează: nìveus, nìvea, nìveum.   

Reinventăm limba latină?

Vom reveni cu alte exemplificări.

Totuși, o întrebare legitimă o adresăm concernului de produse cosmetice (unul din cele mai mari, mai puternice din lume) care comercializează produsele din gama de mare tradiție NÌVEA. Să fie importantă numai grafica sau realizarea vizuală a mesajului? Evident, NU. Și atunci? Revenim negreșit, subiectul având maximă însemnătate.

          

Una din notele distincte ale limbii române  în cadrul familiei idiomurilor neolatine este păstrarea conjugării a II-a din latina populară, în vreme ce idiomurile romanice occidentale au comasat conjugarea a II-a și a III-a, ca o consecință a aplatizării cantității vocalelor, fenomen important în limba din care au descins.    

Verbele la care ne refeream nu sunt numeroase, dar fac parte din lexicul esențial. Să exemplificăm cu A AVEA, A BEA, A CREA, A PĂREA, A VEDEA, A VREA, fără a pierde din vedere familia lexicală a unora dintre acestea.

Necazul în utilizarea lor este vizibil în forme supărătoare, incorecte de infinitiv lung de tipul CREERE (corect fiind CREARE) sau de viitor: variante incorecte ca VOR APARE (VOR REAPARE) fiind frecvente, în schimb, cele corecte fiind VOR APĂREA, VOR REAPĂREA, VOR COMPĂREA.

A ne iubi limba moștenită de la străbuni este datoria primordială a fiecăruia, pentru că risipirea  ființei naționale exact de aici începe. Câteva din definițiile date de mari scriitori ai spațiului românesc sunt lămuritoare. Pentru Mihai Eminescu, limba este FLOAREA SUFLETULUI, pentru Ioan Slavici și Alexe Mateevici este o COMOARĂ, pentru Ion Pillat este OGLINDA SUFLETULUI (deși Ion Pillat scria curent poezie și în franceză, a lăsat traduceri de mare preț din mai multe literaturi, versurile lui cu adevărat uluitoare sunt așternute în limba părinților), pentru Grigore Vieru este FOCUL VEGHETOR AL PATRIEI. La rându-i, Nichita Stănescu identifica limba română cu însăși PATRIA sa.

Un barbarism ce se aude foarte frecvent (ba se și scrie, din păcate) este verbul A CONCLUZIONA, deși cuvîntul existent în limba noastră, de multă vreme, elegant și corect este neologismul A CONCHIDE, exact acesta fiind recomandat în DEX, în alte lucrări lexicografice serioase. Substituirea, aproape totală (numai oamenii cu o bună cultură și capacități de comunicare întinse nu renunță să CONCHIDĂ) s-a produs ─ treptat ─ în mai puțin de două decenii. Oricum, bunăoară, profesorul Alexandru Athanasiu conchide.

Cui îi “datorăm” mostruozitatea lingvistică citată anterior? 

Lui Ion Cristoiu, cel care scria, zilnic, în Evenimentul zilei, un editorial, în pagina întâi, la începutul anilor ’90, când era redactorul șef al periodicului, concluzionând de zor, între altele, inclusiv că Ștefan el Mare, numit de contemporanii săi, și CEL SFÎNT, nu merită a fi numit binecredincios, cum decisese Sfîntul Sinod, în anul 1992.

Entuziasmul meu de a cumpăra și citi cotidianul menționat s-a stins rapid, nu s-a mai reaprins, din motive lesne de intuit. Mai amintesc unul, totuși.

Tradusesem și publicasem ─ în foileton, din iulie 1990 până în iulie 1991, în mensilul de cultură Meridianul Timișoara, ce și-a încetat, din nefericire apariția, trei ani mai târziu  ─ o carte foarte comentată, în Italia și nu numai, îndată după editarea ei, în 1997 (doi ani, după aceea, autorul se stingea în urma unei boli, adesea, incurabile, chiar și în zilele noastre). Este vorba despre un fascinant roman de numai 100 de pagini: Porte aperte (Porți descuiate) de Leonardo Sciascia.

Adică o carte ce pledează, subliminal, contra pedepsei capitale, prezentând un caz realmente petrecut, în 1938, la Palermo. Istorisește despre trei crime comise de un dereglat mintal, dar pe care judecătorul a latere (acela care-l seconda pe președintele completului, în procesele penale, la instanța de fond) și unul din jurați nu înțeleg să-l condamne la moarte, din motivul arătat, în plus, inculpatul având un avocat din oficiu incompetent (sau neglijent, dacă nu fusese, pur și simplu, obedient).

Se cuvine a fi precizat că judecătorului respectiv îi sugerase un important șef ierarhic să dea sentința capitală, reintrodusă, cu un deceniu mai înainte, din voința expresă a lui Benito Mussolini, sub pretextul asigurării unei protecții totale a populației, aceasta putând să doarmă fără teamă “cu ușa descuiată”, liniștea publică fiind garantată de autorități, tocmai cu auxiliul pedepsei cu moartea. Evident, realitatea contrazicea zgomotos sloganul.

Catalizatorul inițiativei mele, despre care scriu, mai jos, a fost marele de succes de public al ziarului, deși eram conștientă că popularitatea se baza pe rețete facile. Mi-am spus că o cauză nobilă poate fi, uneori, atinsă prin recurgerea la un compromis modic.

I-am scris lui Ion Cristoiu, propunându-i să sponsorizeze parțial publicarea traducerii, în volum, întrucât de la Milano  mi se răspunsese că dreptul de copyright se ridica la 2.000 de dolari, sumă pe care, bineînțeles, eu nu o aveam. Rugam ca acel drept de publicare să fie achitat de către redacție, eu urmând să caut un sponsor pentru editare și nepretinzând drept de autor pentru munca mea, deja efectuată, cum deja am arătat.

Un răspuns direct nu am primit. Nici n-a fost nevoie, deoarece vajnicul jurnalist s-a grăbit să publice în cotidianul său, zilnic, un talon prin care îi îndemna pe cititori să solicite reintroducerea pedepsei capitale la noi în țară. Lugubra mascaradă a ținut ceva timp, apoi, probabil vreun puternic al momentului i-a cerut justițiarului improvizat să înceteze campania antieuropeană și aculturală până la stele.

Din nou, se confirmase știuta constatare că „răul se prinde mai repede decât binele”, cum spune, cu veche înțelepciune, poporul.

Așa se face că aceia care n-au deschis în viața lor un dicționar au început să papagalicească precum că ei concluzionează, vorbă, care, probabil, le-a părut bine sunătoare, iar alții i-au imitat (că așa se complac papagalii, prin definiție). 

Iar nu puțini scrâșnesc din dinți, chiar și astăzi, invocând necesitatea revenirii, în Codul penal, la prezența pedepsei cu moartea.

Tema este de însemnătate cardinală, astfel că o voi relua.

Cum am făgăduit, reiau subiectul legat de aiuritorul etnonim ROM (cu varianta, exact la fel de aberantă RROM).

Primejdia majoră — conștientizată de către parlamentarul Mădălin Voicu, care, cum arătam, în virtutea ascendenței paterne din excelentul violonist Ion Voicu, se declară a fi țigan, respingând a se recunoaște în termenul rom sau în varianta rrom — este ștergerea, în ritm destul de rapid, a identității reale, ba chiar a înseși istoriei poporului nomad, de origine indiană, ajuns în Europa la finele secolului al XIV-lea, după  opinia celor mai numeroși istorici, alții opinând că migrația s-ar fi făcut în valuri succesive, între secolul al IX-lea și al XIV-lea. 

În mod limpede, e grabnică nevoie de suplimentarea cercetărilor documentare, desigur, făcute competent, cu bunăcredință, pentru a se cunoaște adevărul   întreg, imposibil de  răstălmăcit.

De ce lucrurile nu mai trebuie amânate? Motivul este îngrijorător: de mai multe decenii, se publică enorm de multă maculatură și, în felul acesta, cărțile cu adevărat valoroase,    întocmite ireproșabil din punct de vedere științific se “pierd”, inclusiv din cauza tirajelor mici, uneori aproape confidențiale, mulți specialiști autentici fiind nevoiți a suporta din propriul buzunar editarea lucrărilor redactate pertinent.

O simplă navigare pe Internet,  dovedește faptul că termenul țigan apare incomparabil mai frecvent, în postările de pe motorul de căutare Google. Raportul este mai mare de zece la unu! Ce s-ar întâmpla, dacă toate postările acestea ar fi șterse, într-o bună zi (nu foarte îndepărtată în viitor), iar postărilor ce utilizează etnonimul de dată recentă rom le-ar fi modificat esențial, decisiv conținutul, în scop falsificator, manipularea urmărind  inculcarea, în mase foarte largi, a unor date, informații, convingeri nicidecum adevărate? 

Cei care citesc cărți serioase, acasă ori în biblioteci, sunt — din nefericire — tot mai puțini la număr, în vreme ce utilizatorii de Internet cresc exponențial, însă nu tot ceea ce este postat în spațiul cibernetic este corect din punct de vedere științific, prin urmare deturnarea de la adevărat, veridic este ușor de concretizat. 

Noi suntem deja siliți să susținem lucruri despre care știm cât se poate de bine că nu sunt adevărate. Cum se întâmplă deja. Dar coercițiile vor deveni teribile, în curând. 

Este tot mai evident, totuși, că fiii, nepoții noștri ar putea fi obligați să creadă că Urbea Eternă, Roma cea splendidă (personal, o socotesc a fi capitala lumii și am argumente irefutabile, desigur, in primis de ordin cultural, nu preponderent economic) ar fi fost întemeiată de către... romi.

Pare a fi un scenariu incredibil, dar tot mai mulți oameni cu conștiința trează și care știu carte temeinică sunt cu adevărat angoasați.

Se cunoaște că s-au adunat deja sute de mii de semnături prin care se solicită renunțarea la un etnonim creat, cu rea-credință, în urmă cu 42 de ani, cuvîntul rom, ce aruncă în derizoriu aproape trei milenii de civilizație admirabilă. Mă refer, desigur, la civilizația latină, continuată de cele zece civilizații corespunzând popoarelor romanice (este drept, de peste un secol, poporul dalmat a dispărut, dar excepționalul lingvist italian, Matteo Giulio Bartoli, a salvat măcar informațiile despre limba acestuia, în anul 1906, iar un formidabil etnomuzicolog sloven contemporan, Dario Marušić, a inclus în repertoriul său extrem de prețios cântece în limba dalmată, în dialectul istroromân și alte rarități de excepțională valoare documentară, pe care am avut norocul să le ascult, în anul 2009, la Capodistria-Koper).

Cei mai mulți semnatari ai petițiilor menționate mai sus solicită renunțarea la etnonimul rom, acesta fiind înlocuit cu substantivul dom, care nu frizează ridicolul și este tocmai acela pe care l-a avut, la venirea sa în Europa, poporul nomad despre care facem vorbire, în aceste rânduri.

Cu toate acestea, exact etnonimul ulterior lui dom, acela de țigan (csigany, zingaro, zigeuner, tsigan, gitano, gipsy etc.) apare în mii de documente istorice, opere de artă de excepțională valoare.

Ștergem din literatura universală capodopere cu această temă semnate de Cervantes, Achim von Arnim, Goethe, Victor Hugo, Prosper Merimée, Théophile Gautier, Octavian Goga, Tudor Arghezi, Miron Radu Paraschivescu etc.,  vom “reboteza” nuvela de referință a lui Mircea Eliade La țigănci?  Cum ar suna, oare, un asemenea titlu? Vă place o aiureală sinistră gen  La roame?!?  Îl vom pune la index pe Ion Budai-Deleanu pentru că a scris capodopera Țiganiada? Renunțăm la paginile lui Vasile Alecsandri despre tovarășul de său de joacă Vasile Porojan, la drama Răzvan și Vidra de Bogdan Petriceicu-Hasdeu? Ne luăm la harță cu Mihai Eminescu, deși a fost bun prieten cu violonistul țigan Toma Micher[i]u? Îl certăm pe Ion Creangă, cu toate că i-a numit cu delicatețe lingurari, în Amintiri din copilărie? O fi fiind jignitor acest sinonim pentru unii pretins gingași, dar ignoranți, în realitate?  

Vom schimba, apoi, denumirile unor lucrări plastice splendide realizate de Verrocchio, Bosh, Leonardo, Bruegel, Michelangelo, Raffaello, Hals, Caravaggio, Tizian, La Tour, Goya, Manet, Theodor Aman, Courbet, Van Dongen, Modigliani, Ernst Kirchner, Nicolae Grigorescu, Max Bekmann, Pascin, Picasso, Chagall, Poliakoff, dar lista este departe de a fi epuizată? Sau le distrugem, pentru că e foarte lesnicios a nimici, în vreme ce creația înseamnă talent, trudă, sacrificii, omagiu, document imposibil de negat?

Capodopera verdiană Trubadurul și uluitoarea operă Carmen, compusă de Georges Bizet (având ca izvor de inspirație nuvela omonimă a lui Merimée și care a inspirat inclusiv  un coregraf genial precum Roland Petit) urmează, oare, a fi scoase din repertoriile marilor teatre lirice?!?

Și ce facem cu filme intrate în istoria cinematografului mondial ca acelea regizate de Emil Loteanu, Emir Kusturica, Radu Mihăileanu?

M-am mărginit, repet, la numai câteva din numeroasele exemple posibile, zeci de creatori formidabili empatizând cu oamenii cu ten măsliniu, încă din Renaștere.

Să nu uit: obligăm mii și mii de oameni să-și schimbe numele de familie?

Ceea ce uimește este faptul că exact o parte din oamenii cu studii superioare aparținând etniei, exact aproape toți activiștii pentru drepturile acesteia au acceptat, cu o naivitate totală și regretabilă, mistificarea lingvistică respinsă categoric de Mădălin Voicu, de toate personalitățile cu solidă cultură, cu o foarte  bună cunoaștere a istoriei, de fapt.

Să fie imposibil a se reveni la un status quo lingvistic precedent? 

Abia atunci, intențiile satanice ascunse îndărătul impunerii unui etnonim distrugător de identitate, grosolan falsificator de istorie universală ar ieși pregnant la iveală. 

Că stau tocmai așa lucrurile este destul de clar: în unele state, este deja interzis prin lege a folosi etnonimul corect, sub amenințarea amenzii, ceea ce a condus la subterfugii fariseice: italienii folosesc, în public, termenul nòmade, francezii au inventat un sens hilar... voyageurs. Iar subliniez ÎN PUBLIC, doar.  

N-a fost creată de către români vocabula șovin. Precis.

Cred din tot sufletul în zodia poporului meu, voi fi — până în ultima clipă a vieții mele — fericită și recunoscătoare că bunul Dumnezeu a decis să fiu româncă, de aceea doresc să mai dau o pildă, extrem de grăitoare.

Și eu cred ferm că suntem un popor încă viguros, care are un viitor (cum arată maestrul Tudor Gheorghe, între alții), inclusiv  pentru că numai strămoșii noștri din Transilvania au fost capabili a transforma negația din limba maghiară nem „nu” (preț de secole, românii fiind îngrozitor umiliți pe chiar pământul etnogenezei proprii, iar incalificabilele interdicții cotidiene impuse lor fiind implacabile) în substantivul neam, sinonim cu popor, norod, stirpe.

Oare nu ar putea avea această forță titanică, absolut genială, și țiganii?

Quod erat demonstrandum!

Am lăsat — cam îndelungă vreme — în suspensie, discursul început în ultima decadă a lunii lui gustar. A fost homerică afirmația autoproclamatului împărat al  uneia din cele două minorități etnice, mereu aberant vocale, din cele vreo 20 trăitoare pe pământul dacoroman, acestea mai la urmă pomenite având comportament normal, împărtășind cu românii, și bune, și nevoințe, unele, de veacuri multe, altele, din perioade mai recente.

Susținea, atunci, dl. Iulian Rădulescu că e dispus să-i dea... două găini lui Traian Băsescu, în schimbul d-nei Udrea.

După știința mea, presa a lăsat să cadă în desuetudine replica rostită sincer și cu toată convingerea unui bun negustor, care înțelege că trocul  (adică, schimbul în natură, precizez pentru cei nu prea familiarizați cu lexicul comercial) redevine de stringentă actualitate, într-o lume tot mai frământată de îngrijorătoare probleme, din care multe sunt, pare-se, chiar insolubile. Oricum, chiar chibzuința cumpărătorului potențial merită atenție.

Este drept că, probabil copleșit de serioase probleme de sănătate, dl. Iulian Rădulescu a renunțat la proiectatul mariaj cu blonda (oxigenată, ca să spunem adevărul întreg) originară din Buzău, dar foarte bine integrată — poate chiar exagerat de bine aclimatizată — în politicianismul dâmbovițean. Să fie bine? Sau poate nu?

Revenind la lucruri mai profunde, împărtășesc întrutotul opinia d-lui Mădălin Voicu, din nou. Domnia sa respinge etnonimul hibrid, fals, inventat anume spre a batjocori latinitatea, în ansambul său, și l-am auzit cu toții, în mod repetat, susținând că se consideră țigan (în linie paternă, violonistul Ion Voicu fiind, și pentru posteritate un virtuoz de excepție, cum a fost, cu certitudine, un om de mare caracter, de vreme ce a avut un mariaj fericit, de lungă durată, cu o descendentă din spiță aristocratică românească, iar fiul este o personalitate stimată, inclusiv în afara fruntariilor). După cum l-am auzit pe domnul deputat respingând cu fermitate, năstrușnicii precum rom, cu varianta — la fel de ciudată — rrom.

Subiectul se cuvine a fi tratat cu maximă atenție, deoarece ne este uzurpată identitatea națională, cu înverșunare obsedantă și veninoasă, de peste un deceniu eforturile unor nemernici atingând cote paroxistice. Totuși, noi suntem numai prima victimă.

Ca lingvistă, așadar, pasionată de tainele idiomurilor, am întrebat ce înseamnă termenul rom, în limba poporului ce și l-a însușit  ca etnonim, cu o iuțeală dictată de lipsa de discernământ, de cultură, așa cum  Mădălin Voicu a afirmat, de la bun început, de aceea, reiterând subiectul, destul de frecvent, cu nădejdea că ființele inteligente îi vor da dreptate, renunțând la o capcană primejdioasă pentru poporul ce a îndurat destule umilințe, nedreptăți, preț de secole.

Răspunsul primit este menit a stârni hohote, deopotrivă de  plâns și de ilaritate, pentru că rom înseamnă mascul, bărbat. Rămâne un mister de nepătruns cum pot fi masculi și femeile etniei, cu atât mai mult cu cât substantivului îi lipsește categoria genului feminin. Încă n-am auzit spunându-se Am văzut o romă frumușică, nici constatându-se Cele două rome sunt foarte tinere, dar deja au mai mulți copii ș.a.m.d. Vă amintiți replica rămasă antologică a unui politician de mare notorietate?  “Asta sună ca dracu’!” E cu neputință ca cineva să cuteze a nega adecvarea perfectă a exclamației citate la subiectul în discuție.

Firește, nu atât acesta este motivul principal pentru care oamenii cu scaun la cap resping  găselnița ivită din minți malefice, în urmă cu circa patru decenii. De fapt, unii datează exact ticăloșia: 1971, precizând detalii angoasante, pe Internet, unde sute de mii de oameni au semnat deja câteva petiții, prin care se solicită autorităților din țara noastră renunțarea la cuvintele făurite dinadins pentru a uzurpa identitatea neolatină, noi, românii, fiind primele victime, dar vizate fiind toate neamurile romanice — cum vom explica într-o postare ulterioară — și nu numai ele, deoarece născocirile satanice n-au limite, cinismul extrem fiind ucigător.

La drept vorbind, victima majoră este chiar etnia sosită în Europa de mai bine de șase secole, însă — cel puțin până în prezent — departe de a se fi integrat concret, convingător, adecvat, în vreo țară a lumii. Pentru că migrația sa continuă necurmat, ca și stereotipurile, mai mult ori mai puțin fondate. Revenim, așadar, cum făgăduiam.

TEMPORAL și TEMPORAR nu sunt sinonime, ci paronime, așadar sensul lor este bine definit, la distanță considerabilă unul de celălalt, deși ─ concret ─ le diferențiază numai un sunet, cel final.TEMPORAL înseamnă referitor la timp. Așadar, astăzi, doamna președintă a CNA a folosit eronat adjectivul menționat, în sintagma SUSPENDAREA TEMPORALĂ A LICENȚEI. Voia să spună TEMPORARĂ, adică VREMELNICĂ, pe durată limitată.

Îngrijorător de mulți vorbitori nu știu că există situații foarte limpede delimitate în care se utilizează sintagma DIN PUNCT DE VEDERE, pe care o folosesc, otova, inclusiv în locul aceleia corecte, cum vom exemplifica mai jos. Corect este DIN PUNCT DE VEDERE+ADJECTIV (din punct de vedere politic, din punct de vedere sociologic, artistic, științific etc.), în schimb, aceiași vorbitori confuzionari nu cunosc faptul că limba română are și sintagma DIN PUNCTUL DE VEDERE AL+SUBSTANTIV ( din punctul de vedere al oportunităților, din punctul de vedere al politicii actuale etc.). 

     
               

Imaginația prodigioasă, cunoașterea exactă a tematicii abordate, crearea unor tipuri umane perfect verosimile și de neuitat, talentul poetic viguros, cultura excelentă sunt calități subliniate cu pregnanță de către toți aceia care au scris avizat despre Ioan Budai-Deleanu (1780-1856), autorul capodoperei epice în versuri ȚIGANIADA. (Țin să precizez că o CAPODOPERĂ este o lucrare exemplară, pe care timpul nu o  poate perima, subiectul fiind etern valabil, realizarea artistică fiind remarcabilă).

Panarama de un prost gust năucitor la care am asistat - în săptămâna ce-și scandează ultimele ceasuri - întrece, totuși, orice margini, situație ce ne obligă a aduce în atenția oamenilor demni de stimă și cartea NEAJUNGEREA LIMBII a excepționalului profesor de latină și stilistică de la Universitatea de Vest din Timișoara, regretatul mare om de cultură G.I. Tohăneanu (1925-2008), dedicată exact comentării cu înalt elogiu a epopeii menționate. Realitatea întrece orice închipuire, însă, astfel că însuși Budai-Deleanu ar fi rămas uimit asistând la circul incalificabil făcut de familia autointitulatului rege Florin Cioabă, recent decedat, și a susținătorilor acesteia, ceea ce ne îndeamnă să recitim și noi savurosul text scris în prima jumătate a secolului romantic, însă cu nădejdea că, poate, cei care au har literar vor încerca să scrie despre aceste evenimente recente, pentru a încerca să vedem ameliorată realitatea ce ne macină și urâțește viața, iar unora le-o aruncă în absurd ucigător, loc de unde cu greu poate exista salvare. Fac referire la persoanele care se complac în lipsa de educație, vulgare, cu aplecare spre delincvență.

Fără nicio exagerare, vom constata că mulțimea impresionantă a epitetelor adecvate subiectului acestui comentariu se dovedește a fi insuficientă cantitativ, totuși, sentimentul de necuprindere a tuturor nuanțelor fiind accentuat până la paroxism, atunci când abordăm întâmplările recente din punctul de vedere al încărcăturii semantice pe care o au cuvintele, adică al sensului lor.

Șirul epitetelor potrivite este consistent. Iată câteva: grotesc, aberant, năucitor, delirant, penibil, ridicol, halucinant, rușinos, caraghios, jenant, rizibil, absurd, primitiv, lamentabil. Evident, s-ar putea adăuga multe încă. A recurge la verbe și locuțiuni verbale adecvate situațiilor exhibate pe toate canalele de televiziune, în presa scrisă și audio este inevitabil. Și vom ajunge la: se da în a stambă, a se face de rîsul lumii, a-și pune poalele-n cap, a se țigăni, a abera, a o zbîrci, a bate câmpii, a delira etc.

Ca întotdeauna, răul are și o latură pozitivă. Personal, am descoperit cu bucurie faptul că există inteligență și mult bun simț în chiar rândul nomazilor și căldărarilor (aceștia din urmă fiind o realitate socio-profesională demnă de stimă, dar în curs de dispariție, din nefericire), doamna Gabi Luncă – o afirmată, încă din anii ’50, interpretă de muzică lăutărească, dar, care cântă, din 1992 încoace, numai muzică religioasă - dojenindu-i cu toată asprimea pe autorii farselor grotești legate de așa-zișii regi Cioabă. Așadar, doamna Gabi Luncă este încă un glas al rațiunii limpezi, alături de domnul Mădălin Voicu, ambii încercând să-i ajute pe conaționalii lor să renunțe la primitivism, să nu se mai lase manipulați de personaje rău intenționate, care vor să-i mențină în jalnic ridicol, sărăcie (inclusiv cu duhul), la marginea societății, de fapt, robi ai orgoliului prostesc, ai fuduliei ce stârnește hohote. 

Voi relua observațiile, curând, într-un alt comentariu, săptămâna fiind extrem de bogată în fapte emblematice.

Atacurile contra ființei limbii române - zilnice și silnice - venite dinspre persoane cu competență lingvistică precară se înmulțesc năucitor. Să vedem, acum, un exemplu destul de răspândit.
Foarte mulți vorbitori nu cunosc banalul substantiv compánie. Cu o dezinvoltură condamnabilă îl confundă cu substantivul companìe.
Atâta doar că întâiul provine din limbajul sectorial militar, denumind o subunitate alcătuită din 80-225 de soldați, condusă de un căpitan sau maior, în vreme ce al doilea termen este cât se poate de... civil și înseamnă "tovărășie" (ne aflăm în companie plăcută ori neplăcută, așadar, ne deplasăm în compania unor prieteni dragi ori a unor persoane antipatice etc.). Există persoane care își pot permite a avea o DAMĂ DE COMPANIE, așadar o angajată care asigură prin prezența sa confortul sufletesc al unei doamne sau domnișoare de rang înalt sau, pur și simplu, cu dare de mână și păstrătoare a unei tradiții foarte vechi.
Acest al doilea substantiv a dezvoltat și sensul secundar de "firmă, de regulă, privată; mai rar, firmă cu capital de stat" (prin urmare, putem lucra într-o companie puternică, mare sau într-una de tip familial). Având mai mult de un sens, înțeles, al doilea substantiv este polisemantic.

Practic, cele două cuvinte sunt omonime neomofone, așadar au formă identică  (noi am marcat accentul tocmai spre a face explicațiile mai lesne de înțeles), dar se pronunță diferit, accentul fiind proparoxiton, în primul caz, respectiv, paroxiton, în cazul celui de al doilea termen.

Că un invitat într-o emisiune poate greși, se mai poate trece cu vederea. Este inacceptabil, în schimb, ca realizatorul de televiziune sau de radio să nu corecteze eroarea, pur și simplu, utilizând neîntârziat termenul potrivit, spre a nu contribui la răspândirea formei eronate în rândul ascultătorilor cu școală puțină. Firește, dacă interlocutorul este o persoană foarte inteligentă, va relua termenul potrivit, accentuându-l corect. În caz contrar, va continua să calce în străchini, exasperându-ne și contribuind, implicit, la ruinarea limbii noastre.

Carpații sunt miraculoși. Așa a vrut Creatorul și voia I s-a împlinit: în vreme ce alți munți separă, dezunesc, pe români Carpații au izbutit să-i ocrotească și să-i îndemne a se aduna, circulând - adesea, pe furiș - pe trecători, mai mult ori mai puțin tainice. În exact optica aceasta trebuie înțeleasă afirmația "cu inima la trecători", din tulburătorul marș TRECEȚI, BATALIOANE ROMÂNE!
Doamne, nu-i uita și iartă-i pe români, oricât de plini de păcate sunt mulți dintre ei, pentru că mai numeroși sunt cei de bunăcredință și - adevărul este că există, totuși, tot prin vrerea Domnului! - cei sărăcuți cu duhul, așadar recuperabili, cu blândețe și știință de carte, din care să deprindă atât cât pot!

Iubesc marea, colina, șesul. Ador munții (iar pluralul se impune spre a găzdui prea plinul sentimentului).
Pentru noi, românii, munții înseamnă imens de mult. Din nefericire, încă nu ne-am priceput să promovăm cu adevărat splendorile dăruite de Dumnezeu trăitorilor în acest spațiu. Tema va trebui reluată, aprofundată.

Mai bine de 23 de ani s-au perindat - peste și prin noi - de la răsmerița cu un moment revoluționar (la Timișoara), moment  rapid deturnat, însă, cum se cunoaște. Nici în coșmarurile cele mai negre n-aș fi crezut că există, la noi, atât de multă lipsă de cultură, de elementară educație, atât de mult oportunism, enorm de multă demagogie, incomensurabil cinism, sinucigașă răutate și - vai nouă! - lipsă de inteligență (firește, am optat pentru exprimarea eufemistică).
Unde se vede, din chiar primul moment, acest lucru? În însuși faptul că vreo trei sferturi din totalul cetățenilor români chiar habar n-au cine sunt. Criza identitară este imensă, de aceea letală, pe termen destul de scurt, din nefericire. Să încercăm a alunga întunericul!
De fapt, își trădează găunoșenia, ignoranța strivitoare oricine nu este capabil să-și decline corect identitatea, în chiar clipa în care este prezentat ori se prezintă unei persoane nou întâlnite.
În consonanță cu tradiția europeană, prenumele precedă numele (în latină, prefixul PRAE-  înseamnă "înainte de, în fața". Să purcedem la concretizare.
Străbunul nostru în linie paternă se numea Marcus Ulpius Traianus și exact faptul că a fost cel mai complex, poliedric, important împărat roman a făcut să se transmită, până în zilele noastre, toate trei numele sale (NOMEN, COGNOMEN, numele gintei căreia îi aparținea, după, în alte cazuri, al treilea nume era, de fapt, o poreclă) ca prenume sau, dacă preferați (că tot se proclamă unii ca fiind creștini, dar adevărul este la ani lumină depărtare), ca nume... de botez.
De exemplu: QUINTUS HORATIUS FLACCUS. Marele poet era al cincilea născut în familie, așadar QUINTUS. Avea urechile clăpăuge, de unde FLACCUS. Sau PUBLIUS OVIDIUS NASO, porecla NĂSOSUL definind defectul fizic ce i-a adus multă fericire, ca și nenorocirea încheiată cu teribilul exil).
Dar ai săi, apropiații îi spuneau strămoșului nostru patern Marcus, acesta fiind numele dat lui imediat după naștere de către părinți și bunici, nume ce-l individializa între toți ceilalți membri ai familiei sale. Formidabil (și descurajant, dacă ne gîndim la degradarea atinsă prin spălarea creierelor operată sistematic în deceniile de bolșevizare forțată) este că strămoșii noștri - în covârșitoare majoritate neștiutori de carte - au transmis, totuși, corect conștiința identitară propriilor vlăstare, în vreme ce acum...
Exemplul cel mai la îndemână îl putem afla în capodopera AMINTIRI DIN COPILĂRIE de Ion Creangă (nenocirea face ca, de ceva vreme, prea puțini să citească cele 55 de pagini absolut fermecătoare, chiar și la a zecea relectură)!
Cum se numea bunicul matern al lui Nică? David Creangă din Pipirig. Cu păstrarea topicii normale. Iar eroul principal al micului roman memorialistic era identificat de toată suflarea din Humulești ca fiind NICĂ a lui ȘTEFAN a PETREI CIUBOTARIUL. Cunoașteți o pildă mai grăitoare privind însemnătatea extraordinară a numelui de botez, în cazul acesta cointeresându-i și pe tată, respectiv, pe bunicul patern, iar în încheiere fiind precizată îndeletnicirea, meseria acestuia din urmă?
Așadar, cine colcăiau de neștiință? Străbunii desculți, fără școală, dar perfect conștienți de ceea ce reprezintă ei, în prelungirea propriului neam? Sau contemporanii noștri, mai mult ori mai puțini alfabetizați, însă necunoscători ai unor adevăruri fundamentale privitoare la propriul eu?
Spre edificare suplimentară, recomand cu căldură a se citi micul giuvaer CINE MAI TRECE PE DRUM din monumentala capodoperă LA LILIECI de Marin Sorescu. Cum toate cele peste 600 de pagini merită citite cu deliciu.
Jalnic este că vreo două treimi din cadrele didactice (foarte multe fiind învățători și profesori de limbă și literatură română) nu cunosc aceste lucruri elementare. Ba câte un nenorocit în care urlă ignoranța și aroganța îi umilește pe copiii care încearcă să aplice ceea ce au învățat corect acasă ori de la dascălii bine pregătiți. Le-o retează vulgar și strivitor: "Da' cine te crezi tu că ești?" (redundanța agramată le aparține în totalitate). Răspunsul normal și perfect mertitat este "Mă cred Ion Vasilescu (sau Maria Ionescu), deoarece aceasta este tradiția europeană, pe care o cunosc și păstrez".

Cu adevărat supărătoare este confuzia - extrem de răspândită - între substantivul GENERAȚIE și substantivele PROMOȚIE, LEAT.
Ceea ce un foarte mare număr de vorbitori ignoră este faptul că GENERAȚIA, în linie bărbătească, se succedă - prin consens, prin urmare, creându-se o referință standard - la 33 de ani, iar, în linie femeiască, la aproximativ 25 de ani. Așadar, într-un secol, putem vorbi despre, cel mult, patru generații (străbunici, bunici, părinți, copii).
În schimb, promoția școlară se referă la anul absolvirii unui nivel de studii, ceea ce înseamnă că - într-un secol - putem vorbi despre exact o sută de promoții de absolvenți de școală generală ori de liceu sau de universitate. Diferența este uriașă.
Pentru militari, se utilizează termenul cu parfum arhaic LEAT ("AN", termen de origine slavă), spre a-i include pe toți tinerii recrutați într-un anumit an.
Auzim, din nefericire, foarte adesea, afirmații aiuritoare, rostite apăsat, precum "A educat zeci de generații de elevi... " de parcă respectivul dascăl ar fi trăit 869 de ani ca Matusalem! Corect este să vorbim despre ZECI DE PROMOȚII DE ÎNVĂȚĂCEI, ceea ce poate fi plauzibil pentru o carieră adevărată.

Precizez de la bun început, că voi scrie pe blog respectând principiul etimologic, așadar voi evita aberațiile ce "reinventează" limba latină, prezente în urma aiuritoarei (la propriu și la figurat) așa-zise reforme ortografice în vigoare. De altfel, cum specialiștii știu, pusă la cale de lingviști total lipsiți de iubire pentru limba română și pentru latinitate, în sens amplu, și votată de un Parlament în care existau doar câțiva oameni avizați în domeniul istoriei limbii noastre.
Voi scrie, așadar, cu grafia ce ar fi trebuit impusă printr-o reformă ortografică adevărată. Îmi urez să greșesc cât mai rar cu putință, deoarece realitățile limbii române, fostele și actualele reguli ortografice aprobate de Academia Română alcătuiesc un amalgam foarte derutant. Tocmai din acest motiv, a fost banditește gândită și aprobată - în 1993 - ortografia oficială de acum, dar pe care unele publicații românești, ce se respectă, o repudiază, chiar la distanță de două decenii. Desigur, pe parcurs, voi explica de ce este extrem de primejdios -  pentru orice limbă care dorește să-și păstreze valoarea neștirbită - un veșmînt nepotrivit.

Încep încercând să limpezesc ideile multor oameni care se lasă - cu convingere, din nefericire - duși de nas, cu privire la exact ceea ce este mai important pentru orice ființă dăruită cu un dram de minte: propria identitate, indestructibil legată de ivirea sa pe lume și de istoria vieții sale ce nu poate fi despărțită de aceea a propriului popor.
Nu contenesc să mă necăjesc constatând câtă neștiință (adesea fudulă) colcăiește în foarte mulți oameni, chiar și dintre cetățenii care au petrecut mulți ani pe băncile școlii degeaba. Și iar nu pot rezista ispitei de a spune lucrurilor pe nume: o fac tocmai pentru că sunt mulți aceia colecționează, cu o tenacitate demnă de cauze mai bune, diplome spre a-și garnisi un Curriculum vitae din care zbiară, mai la fiecare rând, - pentru oamenii cu urechi între care există un creier bine garnisit - găunoșenia agresivă!

Să începem cu începutul.
Tot felul de neghiobi se văicăresc rostind cu aplomb una din cele mai grave blasfemii. Cu certitudine, ați auzit destui inși rostind mizeria "Mi-e rușine că sunt român!", în diverse ocazii puțin demne de apreciere, desigur. Nenorociții îl insultă pe Dumnezeu, care este Acela care decide toate detaliile aferente legate de ivirea fiecăruia pe lume. Adică, într-un anumit loc, în momentul hărăzit de Pronie, din părinții de aceasta hotărîți.
Normal și sănătos pentru suflet și minte este să-I mulțumim necontenit Creatorului pentru că ne îngăduie pe acest tărîm neasemuit de frumos. Din motivele acestea simple, Îi mulțumesc în fiecare zi Domnului și sunt fericită că a ales pentru mine să fiu româncă. Una împătimită de tot ce este de sorginte romanică (nu există idiomuri mai frumoase, mai nuanțate pe pămînt!), de tot ce este bun și uimitor de frumos în noi și în jurul nostru. Inevitabil, la acest subiect de însemnătate cardinală voi reveni, chiar adesea, pentru că îl percep ca fiind foarte important de însușit în deplină conștiință, cunoștință.

Un prim pas de comunicare, la început de vară

Voi încerca să interacționez cu foarte numeroșii mei foști învățăcei, unii dintre ei fiind răspândiți pe continente diverse, dar nu exclud ca observațiile, amintirile, reflecțiile mele să fie utile sau pur și simplu numai interesante, și pentru internauți pe care nu i-am cunoscut vreodată.
Vom vedea!