Un barbarism ce se aude foarte frecvent (ba se și scrie, din păcate) este verbul A CONCLUZIONA, deși cuvîntul existent în limba noastră, de multă vreme, elegant și corect este neologismul A CONCHIDE, exact acesta fiind recomandat în DEX, în alte lucrări lexicografice serioase. Substituirea, aproape totală (numai oamenii cu o bună cultură și capacități de comunicare întinse nu renunță să CONCHIDĂ) s-a produs ─ treptat ─ în mai puțin de două decenii. Oricum, bunăoară, profesorul Alexandru Athanasiu conchide.

Cui îi “datorăm” mostruozitatea lingvistică citată anterior? 

Lui Ion Cristoiu, cel care scria, zilnic, în Evenimentul zilei, un editorial, în pagina întâi, la începutul anilor ’90, când era redactorul șef al periodicului, concluzionând de zor, între altele, inclusiv că Ștefan el Mare, numit de contemporanii săi, și CEL SFÎNT, nu merită a fi numit binecredincios, cum decisese Sfîntul Sinod, în anul 1992.

Entuziasmul meu de a cumpăra și citi cotidianul menționat s-a stins rapid, nu s-a mai reaprins, din motive lesne de intuit. Mai amintesc unul, totuși.

Tradusesem și publicasem ─ în foileton, din iulie 1990 până în iulie 1991, în mensilul de cultură Meridianul Timișoara, ce și-a încetat, din nefericire apariția, trei ani mai târziu  ─ o carte foarte comentată, în Italia și nu numai, îndată după editarea ei, în 1997 (doi ani, după aceea, autorul se stingea în urma unei boli, adesea, incurabile, chiar și în zilele noastre). Este vorba despre un fascinant roman de numai 100 de pagini: Porte aperte (Porți descuiate) de Leonardo Sciascia.

Adică o carte ce pledează, subliminal, contra pedepsei capitale, prezentând un caz realmente petrecut, în 1938, la Palermo. Istorisește despre trei crime comise de un dereglat mintal, dar pe care judecătorul a latere (acela care-l seconda pe președintele completului, în procesele penale, la instanța de fond) și unul din jurați nu înțeleg să-l condamne la moarte, din motivul arătat, în plus, inculpatul având un avocat din oficiu incompetent (sau neglijent, dacă nu fusese, pur și simplu, obedient).

Se cuvine a fi precizat că judecătorului respectiv îi sugerase un important șef ierarhic să dea sentința capitală, reintrodusă, cu un deceniu mai înainte, din voința expresă a lui Benito Mussolini, sub pretextul asigurării unei protecții totale a populației, aceasta putând să doarmă fără teamă “cu ușa descuiată”, liniștea publică fiind garantată de autorități, tocmai cu auxiliul pedepsei cu moartea. Evident, realitatea contrazicea zgomotos sloganul.

Catalizatorul inițiativei mele, despre care scriu, mai jos, a fost marele de succes de public al ziarului, deși eram conștientă că popularitatea se baza pe rețete facile. Mi-am spus că o cauză nobilă poate fi, uneori, atinsă prin recurgerea la un compromis modic.

I-am scris lui Ion Cristoiu, propunându-i să sponsorizeze parțial publicarea traducerii, în volum, întrucât de la Milano  mi se răspunsese că dreptul de copyright se ridica la 2.000 de dolari, sumă pe care, bineînțeles, eu nu o aveam. Rugam ca acel drept de publicare să fie achitat de către redacție, eu urmând să caut un sponsor pentru editare și nepretinzând drept de autor pentru munca mea, deja efectuată, cum deja am arătat.

Un răspuns direct nu am primit. Nici n-a fost nevoie, deoarece vajnicul jurnalist s-a grăbit să publice în cotidianul său, zilnic, un talon prin care îi îndemna pe cititori să solicite reintroducerea pedepsei capitale la noi în țară. Lugubra mascaradă a ținut ceva timp, apoi, probabil vreun puternic al momentului i-a cerut justițiarului improvizat să înceteze campania antieuropeană și aculturală până la stele.

Din nou, se confirmase știuta constatare că „răul se prinde mai repede decât binele”, cum spune, cu veche înțelepciune, poporul.

Așa se face că aceia care n-au deschis în viața lor un dicționar au început să papagalicească precum că ei concluzionează, vorbă, care, probabil, le-a părut bine sunătoare, iar alții i-au imitat (că așa se complac papagalii, prin definiție). 

Iar nu puțini scrâșnesc din dinți, chiar și astăzi, invocând necesitatea revenirii, în Codul penal, la prezența pedepsei cu moartea.

Tema este de însemnătate cardinală, astfel că o voi relua.