Imaginația prodigioasă, cunoașterea exactă a tematicii abordate, crearea unor tipuri umane perfect verosimile și de neuitat, talentul poetic viguros, cultura excelentă sunt calități subliniate cu pregnanță de către toți aceia care au scris avizat despre Ioan Budai-Deleanu (1780-1856), autorul capodoperei epice în versuri ȚIGANIADA. (Țin să precizez că o CAPODOPERĂ este o lucrare exemplară, pe care timpul nu o  poate perima, subiectul fiind etern valabil, realizarea artistică fiind remarcabilă).

Panarama de un prost gust năucitor la care am asistat - în săptămâna ce-și scandează ultimele ceasuri - întrece, totuși, orice margini, situație ce ne obligă a aduce în atenția oamenilor demni de stimă și cartea NEAJUNGEREA LIMBII a excepționalului profesor de latină și stilistică de la Universitatea de Vest din Timișoara, regretatul mare om de cultură G.I. Tohăneanu (1925-2008), dedicată exact comentării cu înalt elogiu a epopeii menționate. Realitatea întrece orice închipuire, însă, astfel că însuși Budai-Deleanu ar fi rămas uimit asistând la circul incalificabil făcut de familia autointitulatului rege Florin Cioabă, recent decedat, și a susținătorilor acesteia, ceea ce ne îndeamnă să recitim și noi savurosul text scris în prima jumătate a secolului romantic, însă cu nădejdea că, poate, cei care au har literar vor încerca să scrie despre aceste evenimente recente, pentru a încerca să vedem ameliorată realitatea ce ne macină și urâțește viața, iar unora le-o aruncă în absurd ucigător, loc de unde cu greu poate exista salvare. Fac referire la persoanele care se complac în lipsa de educație, vulgare, cu aplecare spre delincvență.

Fără nicio exagerare, vom constata că mulțimea impresionantă a epitetelor adecvate subiectului acestui comentariu se dovedește a fi insuficientă cantitativ, totuși, sentimentul de necuprindere a tuturor nuanțelor fiind accentuat până la paroxism, atunci când abordăm întâmplările recente din punctul de vedere al încărcăturii semantice pe care o au cuvintele, adică al sensului lor.

Șirul epitetelor potrivite este consistent. Iată câteva: grotesc, aberant, năucitor, delirant, penibil, ridicol, halucinant, rușinos, caraghios, jenant, rizibil, absurd, primitiv, lamentabil. Evident, s-ar putea adăuga multe încă. A recurge la verbe și locuțiuni verbale adecvate situațiilor exhibate pe toate canalele de televiziune, în presa scrisă și audio este inevitabil. Și vom ajunge la: se da în a stambă, a se face de rîsul lumii, a-și pune poalele-n cap, a se țigăni, a abera, a o zbîrci, a bate câmpii, a delira etc.

Ca întotdeauna, răul are și o latură pozitivă. Personal, am descoperit cu bucurie faptul că există inteligență și mult bun simț în chiar rândul nomazilor și căldărarilor (aceștia din urmă fiind o realitate socio-profesională demnă de stimă, dar în curs de dispariție, din nefericire), doamna Gabi Luncă – o afirmată, încă din anii ’50, interpretă de muzică lăutărească, dar, care cântă, din 1992 încoace, numai muzică religioasă - dojenindu-i cu toată asprimea pe autorii farselor grotești legate de așa-zișii regi Cioabă. Așadar, doamna Gabi Luncă este încă un glas al rațiunii limpezi, alături de domnul Mădălin Voicu, ambii încercând să-i ajute pe conaționalii lor să renunțe la primitivism, să nu se mai lase manipulați de personaje rău intenționate, care vor să-i mențină în jalnic ridicol, sărăcie (inclusiv cu duhul), la marginea societății, de fapt, robi ai orgoliului prostesc, ai fuduliei ce stârnește hohote. 

Voi relua observațiile, curând, într-un alt comentariu, săptămâna fiind extrem de bogată în fapte emblematice.

Atacurile contra ființei limbii române - zilnice și silnice - venite dinspre persoane cu competență lingvistică precară se înmulțesc năucitor. Să vedem, acum, un exemplu destul de răspândit.
Foarte mulți vorbitori nu cunosc banalul substantiv compánie. Cu o dezinvoltură condamnabilă îl confundă cu substantivul companìe.
Atâta doar că întâiul provine din limbajul sectorial militar, denumind o subunitate alcătuită din 80-225 de soldați, condusă de un căpitan sau maior, în vreme ce al doilea termen este cât se poate de... civil și înseamnă "tovărășie" (ne aflăm în companie plăcută ori neplăcută, așadar, ne deplasăm în compania unor prieteni dragi ori a unor persoane antipatice etc.). Există persoane care își pot permite a avea o DAMĂ DE COMPANIE, așadar o angajată care asigură prin prezența sa confortul sufletesc al unei doamne sau domnișoare de rang înalt sau, pur și simplu, cu dare de mână și păstrătoare a unei tradiții foarte vechi.
Acest al doilea substantiv a dezvoltat și sensul secundar de "firmă, de regulă, privată; mai rar, firmă cu capital de stat" (prin urmare, putem lucra într-o companie puternică, mare sau într-una de tip familial). Având mai mult de un sens, înțeles, al doilea substantiv este polisemantic.

Practic, cele două cuvinte sunt omonime neomofone, așadar au formă identică  (noi am marcat accentul tocmai spre a face explicațiile mai lesne de înțeles), dar se pronunță diferit, accentul fiind proparoxiton, în primul caz, respectiv, paroxiton, în cazul celui de al doilea termen.

Că un invitat într-o emisiune poate greși, se mai poate trece cu vederea. Este inacceptabil, în schimb, ca realizatorul de televiziune sau de radio să nu corecteze eroarea, pur și simplu, utilizând neîntârziat termenul potrivit, spre a nu contribui la răspândirea formei eronate în rândul ascultătorilor cu școală puțină. Firește, dacă interlocutorul este o persoană foarte inteligentă, va relua termenul potrivit, accentuându-l corect. În caz contrar, va continua să calce în străchini, exasperându-ne și contribuind, implicit, la ruinarea limbii noastre.

Carpații sunt miraculoși. Așa a vrut Creatorul și voia I s-a împlinit: în vreme ce alți munți separă, dezunesc, pe români Carpații au izbutit să-i ocrotească și să-i îndemne a se aduna, circulând - adesea, pe furiș - pe trecători, mai mult ori mai puțin tainice. În exact optica aceasta trebuie înțeleasă afirmația "cu inima la trecători", din tulburătorul marș TRECEȚI, BATALIOANE ROMÂNE!
Doamne, nu-i uita și iartă-i pe români, oricât de plini de păcate sunt mulți dintre ei, pentru că mai numeroși sunt cei de bunăcredință și - adevărul este că există, totuși, tot prin vrerea Domnului! - cei sărăcuți cu duhul, așadar recuperabili, cu blândețe și știință de carte, din care să deprindă atât cât pot!