vineri, 11 octombrie 2013

Un barbarism ce se aude foarte frecvent (ba se și scrie, din păcate) este verbul A CONCLUZIONA, deși cuvîntul existent în limba noastră, de multă vreme, elegant și corect este neologismul A CONCHIDE, exact acesta fiind recomandat în DEX, în alte lucrări lexicografice serioase. Substituirea, aproape totală (numai oamenii cu o bună cultură și capacități de comunicare întinse nu renunță să CONCHIDĂ) s-a produs treptat  în mai puțin de două decenii. Oricum, bunăoară, profesorul Alexandru Athanasiu conchide.
Cui îi “datorăm” mostruozitatea lingvistică citată anterior? 
Lui Ion Cristoiu, cel care scria, zilnic, în Evenimentul zilei, un editorial, în pagina întâi, la începutul anilor ’90, când era redactorul șef al periodicului, concluzionând de zor, între altele, inclusiv că Ștefan el Mare, numit de contemporanii săi, și CEL SFÎNT, nu merită a fi numit binecredincios, cum decisese Sfîntul Sinod, în anul 1992.
Entuziasmul meu de a cumpăra și citi cotidianul menționat s-a stins rapid, nu s-a mai reaprins, din motive lesne de intuit. Mai amintesc unul, totuși.
Tradusesem și publicasem ─ în foileton, din iulie 1990 până în iulie 1991, în mensilul de cultură Meridianul Timișoara, ce și-a încetat, din nefericire apariția, trei ani mai târziu  o carte foarte comentată, în Italia și nu numai, îndată după editarea ei, în 1997 (doi ani, după aceea, autorul se stingea în urma unei boli, adesea, incurabile, chiar și în zilele noastre). Este vorba despre un fascinant roman de numai 100 de pagini: Porte aperte (Porți descuiate) de Leonardo Sciascia.
Adică o carte ce pledează, subliminal, contra pedepsei capitale, prezentând un caz realmente petrecut, în 1938, la Palermo. Istorisește despre trei crime comise de un dereglat mintal, dar pe care judecătorul a latere (acela care-l seconda pe președintele completului, în procesele penale, la instanța de fond) și unul din jurați nu înțeleg să-l condamne la moarte, din motivul arătat, în plus, inculpatul având un avocat din oficiu incompetent (sau neglijent, dacă nu fusese, pur și simplu, obedient).
Se cuvine a fi precizat că judecătorului respectiv îi sugerase un important șef ierarhic să dea sentința capitală, reintrodusă, cu un deceniu mai înainte, din voința expresă a lui Benito Mussolini, sub pretextul asigurării unei protecții totale a populației, aceasta putând să doarmă fără teamă “cu ușa descuiată”, liniștea publică fiind garantată de autorități, tocmai cu auxiliul pedepsei cu moartea. Evident, realitatea contrazicea zgomotos sloganul.
Catalizatorul inițiativei mele, despre care scriu, mai jos, a fost marele de succes de public al ziarului, deși eram conștientă că popularitatea se baza pe rețete facile. Mi-am spus că o cauză nobilă poate fi, uneori, atinsă prin recurgerea la un compromis modic.

I-am scris lui Ion Cristoiu, propunându-i să sponsorizeze parțial publicarea traducerii, în volum, întrucât de la Milano  mi se răspunsese că dreptul de copyright se ridica la 2.000 de dolari, sumă pe care, bineînțeles, eu nu o aveam. Rugam ca acel drept de publicare să fie achitat de către redacție, eu urmând să caut un sponsor pentru editare și nepretinzând drept de autor pentru munca mea, deja efectuată, cum deja am arătat.
Un răspuns direct nu am primit. Nici n-a fost nevoie, deoarece vajnicul jurnalist s-a grăbit să publice în cotidianul său, zilnic, un talon prin care îi îndemna pe cititori să solicite reintroducerea pedepsei capitale la noi în țară. Lugubra mascaradă a ținut ceva timp, apoi, probabil vreun puternic al momentului i-a cerut justițiarului improvizat să înceteze campania antieuropeană și aculturală până la stele.

Din nou, se confirmase știuta constatare că „răul se prinde mai repede decât binele”, cum spune, cu veche înțelepciune, poporul.
Așa se face că aceia care n-au deschis în viața lor un dicționar au început să papagalicească precum că ei concluzionează, vorbă, care, probabil, le-a părut bine sunătoare, iar alții i-au imitat (că așa se complac papagalii, prin definiție). 
Iar nu puțini scrâșnesc din dinți, chiar și astăzi, invocând necesitatea revenirii, în Codul penal, la prezența pedepsei cu moartea.
Tema este de însemnătate cardinală, astfel că o voi relua.


joi, 10 octombrie 2013

Cum am făgăduit, reiau subiectul legat de aiuritorul etnonim ROM (cu varianta, exact la fel de aberantă RROM).

Primejdia majoră conștientizată de către parlamentarul Mădălin Voicu, care, cum arătam, în virtutea ascendenței paterne din excelentul violonist Ion Voicu, se declară a fi țigan, respingând a se recunoaște în termenul rom sau în varianta rrom este ștergerea, în ritm destul de rapid, a identității reale, ba chiar a înseși istoriei poporului nomad, de origine indiană, ajuns în Europa la finele secolului al XIV-lea, după  opinia celor mai numeroși istorici, alții opinând că migrația s-ar fi făcut în valuri succesive, între secolul al IX-lea și al XIV-lea. 
În mod limpede, e grabnică nevoie de suplimentarea cercetărilor documentare, desigur, făcute competent, cu bunăcredință, pentru a se cunoaște adevărul   întreg, imposibil de  răstălmăcit.

De ce lucrurile nu mai trebuie amânate? Motivul este îngrijorător: de mai multe decenii, se publică enorm de multă maculatură și, în felul acesta, cărțile cu adevărat valoroase,    întocmite ireproșabil din punct de vedere științific se “pierd”, inclusiv din cauza tirajelor mici, uneori aproape confidențiale, mulți specialiști autentici fiind nevoiți a suporta din propriul buzunar editarea lucrărilor redactate pertinent.

O simplă navigare pe Internet,  dovedește faptul că termenul țigan apare incomparabil mai frecvent, în postările de pe motorul de căutare Google. Raportul este mai mare de zece la unu! Ce s-ar întâmpla, dacă toate postările acestea ar fi șterse, într-o bună zi (nu foarte îndepărtată în viitor), iar postărilor ce utilizează etnonimul de dată recentă rom le-ar fi modificat esențial, decisiv conținutul, în scop falsificator, manipularea urmărind  inculcarea, în mase foarte largi, a unor date, informații, convingeri nicidecum adevărate? 
Cei care citesc cărți serioase, acasă ori în biblioteci, sunt — din nefericire — tot mai puțini la număr, în vreme ce utilizatorii de Internet cresc exponențial, însă nu tot ceea ce este postat în spațiul cibernetic este corect din punct de vedere științific, prin urmare deturnarea de la adevărat, veridic este ușor de concretizat. 
Noi suntem deja siliți să susținem lucruri despre care știm cât se poate de bine că nu sunt adevărate. Cum se întâmplă deja. Dar coercițiile vor deveni teribile, în curând. 
Este tot mai evident, totuși, că fiii, nepoții noștri ar putea fi obligați să creadă că Urbea Eternă, Roma cea splendidă (personal, o socotesc a fi capitala lumii și am argumente irefutabile, desigur, in primis de ordin cultural, nu preponderent economic) ar fi fost întemeiată de către... romi.
Pare a fi un scenariu incredibil, dar tot mai mulți oameni cu conștiința trează și care știu carte temeinică sunt cu adevărat angoasați.
Se cunoaște că s-au adunat deja sute de mii de semnături prin care se solicită renunțarea la un etnonim creat, cu rea-credință, în urmă cu 42 de ani, cuvîntul rom, ce aruncă în derizoriu aproape trei milenii de civilizație admirabilă. Mă refer, desigur, la civilizația latină, continuată de cele zece civilizații corespunzând popoarelor romanice (este drept, de peste un secol, poporul dalmat a dispărut, dar excepționalul lingvist italian, Matteo Giulio Bartoli, a salvat măcar informațiile despre limba acestuia, în anul 1906, iar un formidabil etnomuzicolog sloven contemporan, Dario Marušić, a inclus în repertoriul său extrem de prețios cântece în limba dalmată, în dialectul istroromân și alte rarități de excepțională valoare documentară, pe care am avut norocul să le ascult, în anul 2009, la Capodistria-Koper).
Cei mai mulți semnatari ai petițiilor menționate mai sus solicită renunțarea la etnonimul rom, acesta fiind înlocuit cu substantivul dom, care nu frizează ridicolul și este tocmai acela pe care l-a avut, la venirea sa în Europa, poporul nomad despre care facem vorbire, în aceste rânduri.

Cu toate acestea, exact etnonimul ulterior lui dom, acela de țigan (csiganyzingaro, zigeuner, tsigan, gitano, gipsy etc.) apare în mii de documente istorice, opere de artă de excepțională valoare.
Ștergem din literatura universală capodopere cu această temă semnate de Cervantes, Achim von Arnim, Goethe, Victor Hugo, Prosper Merimée, Théophile Gautier, Octavian Goga, Tudor Arghezi, Miron Radu Paraschivescu etc.,  vom “reboteza” nuvela de referință a lui Mircea Eliade La țigănci?  Cum ar suna, oare, un asemenea titlu? Vă place o aiureală sinistră gen  La roame?!?  Îl vom pune la index pe Ion Budai-Deleanu pentru că a scris capodopera Țiganiada? Renunțăm la paginile lui Vasile Alecsandri despre tovarășul de său de joacă Vasile Porojan, la drama Răzvan și Vidra de Bogdan Petriceicu-Hasdeu? Ne luăm la harță cu Mihai Eminescu, deși a fost bun prieten cu violonistul țigan Toma Micher[i]u? Îl certăm pe Ion Creangă, cu toate că i-a numit cu delicatețe lingurari, în Amintiri din copilărie? O fi fiind jignitor acest sinonim pentru unii pretins gingași, dar ignoranți, în realitate?  
Vom schimba, apoi, denumirile unor lucrări plastice splendide realizate de Verrocchio, Bosh, Leonardo, Bruegel, Michelangelo, Raffaello, Hals, Caravaggio, Tizian, La Tour, Goya, Manet, Theodor Aman, Courbet, Van Dongen, Modigliani, Ernst Kirchner, Nicolae Grigorescu, Max Bekmann, Pascin, Picasso, Chagall, Poliakoff, dar lista este departe de a fi epuizată? Sau le distrugem, pentru că e foarte lesnicios a nimici, în vreme ce creația înseamnă talent, trudă, sacrificii, omagiu, document imposibil de negat?
Capodopera verdiană Trubadurul și uluitoarea operă Carmen, compusă de Georges Bizet (având ca izvor de inspirație nuvela omonimă a lui Merimée și care a inspirat inclusiv  un coregraf genial precum Roland Petit) urmează, oare, a fi scoase din repertoriile marilor teatre lirice?!?
Și ce facem cu filme intrate în istoria cinematografului mondial ca acelea regizate de Emil Loteanu, Emir Kusturica, Radu Mihăileanu?
M-am mărginit, repet, la numai câteva din numeroasele exemple posibile, zeci de creatori formidabili empatizând cu oamenii cu ten măsliniu, încă din Renaștere.
Să nu uit: obligăm mii și mii de oameni să-și schimbe numele de familie?

Ceea ce uimește este faptul că exact o parte din oamenii cu studii superioare aparținând etniei, exact aproape toți activiștii pentru drepturile acesteia au acceptat, cu o naivitate totală și regretabilă, mistificarea lingvistică respinsă categoric de Mădălin Voicu, de toate personalitățile cu solidă cultură, cu o foarte  bună cunoaștere a istoriei, de fapt.

Să fie imposibil a se reveni la un status quo lingvistic precedent? 
Abia atunci, intențiile satanice ascunse îndărătul impunerii unui etnonim distrugător de identitate, grosolan falsificator de istorie universală ar ieși pregnant la iveală. 
Că stau tocmai așa lucrurile este destul de clar: în unele state, este deja interzis prin lege a folosi etnonimul corect, sub amenințarea amenzii, ceea ce a condus la subterfugii fariseice: italienii folosesc, în public, termenul nòmade, francezii au inventat un sens hilar... voyageurs. Iar subliniez ÎN PUBLIC, doar.  
N-a fost creată de către români vocabula șovin. Precis.

Cred din tot sufletul în zodia poporului meu, voi fi — până în ultima clipă a vieții mele — fericită și recunoscătoare că bunul Dumnezeu a decis să fiu româncă, de aceea doresc să mai dau o pildă, extrem de grăitoare.
Și eu cred ferm că suntem un popor încă viguros, care are un viitor (cum arată maestrul Tudor Gheorghe, între alții), inclusiv  pentru că numai strămoșii noștri din Transilvania au fost capabili a transforma negația din limba maghiară nem „nu” (preț de secole, românii fiind îngrozitor umiliți pe chiar pământul etnogenezei proprii, iar incalificabilele interdicții cotidiene impuse lor fiind implacabile) în substantivul neam, sinonim cu popor, norod, stirpe.
Oare nu ar putea avea această forță titanică, absolut genială, și țiganii?

Quod erat demonstrandum!

duminică, 6 octombrie 2013

Am lăsat cam îndelungă vreme în suspensie, discursul început în ultima decadă a lunii lui gustar. A fost homerică afirmația autoproclamatului împărat al  uneia din cele două minorități etnice, mereu aberant vocale, din cele vreo 20 trăitoare pe pământul dacoroman, acestea mai la urmă pomenite având comportament normal, împărtășind cu românii, și bune, și nevoințe, unele, de veacuri multe, altele, din perioade mai recente.
Susținea, atunci, dl. Iulian Rădulescu că e dispus să-i dea... două găini lui Traian Băsescu, în schimbul d-nei Udrea.
După știința mea, presa a lăsat să cadă în desuetudine replica rostită sincer și cu toată convingerea unui bun negustor, care înțelege că trocul  (adică, schimbul în natură, precizez pentru cei nu prea familiarizați cu lexicul comercial) redevine de stringentă actualitate, într-o lume tot mai frământată de îngrijorătoare probleme, din care multe sunt, pare-se, chiar insolubile. Oricum, chiar chibzuința cumpărătorului potențial merită atenție.
Este drept că, probabil copleșit de serioase probleme de sănătate, dl. Iulian Rădulescu a renunțat la proiectatul mariaj cu blonda (oxigenată, ca să spunem adevărul întreg) originară din Buzău, dar foarte bine integrată poate chiar exagerat de bine aclimatizată în politicianismul dâmbovițean. Să fie bine? Sau poate nu?

Revenind la lucruri mai profunde, împărtășesc întrutotul opinia d-lui Mădălin Voicu, din nou. Domnia sa respinge etnonimul hibrid, fals, inventat anume spre a batjocori latinitatea, în ansambul său, și l-am auzit cu toții, în mod repetat, susținând că se consideră țigan (în linie paternă, violonistul Ion Voicu fiind, și pentru posteritate un virtuoz de excepție, cum a fost, cu certitudine, un om de mare caracter, de vreme ce a avut un mariaj fericit, de lungă durată, cu o descendentă din spiță aristocratică românească, iar fiul este o personalitate stimată, inclusiv în afara fruntariilor). După cum l-am auzit pe domnul deputat respingând cu fermitate, năstrușnicii precum rom, cu varianta la fel de ciudată rrom.
Subiectul se cuvine a fi tratat cu maximă atenție, deoarece ne este uzurpată identitatea națională, cu înverșunare obsedantă și veninoasă, de peste un deceniu eforturile unor nemernici atingând cote paroxistice. Totuși, noi suntem numai prima victimă.
Ca lingvistă, așadar, pasionată de tainele idiomurilor, am întrebat ce înseamnă termenul rom, în limba poporului ce și l-a însușit  ca etnonim, cu o iuțeală dictată de lipsa de discernământ, de cultură, așa cum  Mădălin Voicu a afirmat, de la bun început, de aceea, reiterând subiectul, destul de frecvent, cu nădejdea că ființele inteligente îi vor da dreptate, renunțând la o capcană primejdioasă pentru poporul ce a îndurat destule umilințe, nedreptăți, preț de secole.
Răspunsul primit este menit a stârni hohote, deopotrivă de  plâns și de ilaritate, pentru că rom înseamnă mascul, bărbat. Rămâne un mister de nepătruns cum pot fi masculi și femeile etniei, cu atât mai mult cu cât substantivului îi lipsește categoria genului feminin. Încă n-am auzit spunându-se Am văzut o romă frumușică, nici constatându-se Cele două rome sunt foarte tinere, dar deja au mai mulți copii ș.a.m.d. Vă amintiți replica rămasă antologică a unui politician de mare notorietate?  “Asta sună ca dracu’!” E cu neputință ca cineva să cuteze a nega adecvarea perfectă a exclamației citate la subiectul în discuție.
Firește, nu atât acesta este motivul principal pentru care oamenii cu scaun la cap resping  găselnița ivită din minți malefice, în urmă cu circa patru decenii. De fapt, unii datează exact ticăloșia: 1971, precizând detalii angoasante, pe Internet, unde sute de mii de oameni au semnat deja câteva petiții, prin care se solicită autorităților din țara noastră renunțarea la cuvintele făurite dinadins pentru a uzurpa identitatea neolatină, noi, românii, fiind primele victime, dar vizate fiind toate neamurile romanice — cum vom explica într-o postare ulterioară — și nu numai ele, deoarece născocirile satanice n-au limite, cinismul extrem fiind ucigător.
La drept vorbind, victima majoră este chiar etnia sosită în Europa de mai bine de șase secole, însă — cel puțin până în prezent — departe de a se fi integrat concret, convingător, adecvat, în vreo țară a lumii. Pentru că migrația sa continuă necurmat, ca și stereotipurile, mai mult ori mai puțin fondate. Revenim, așadar, cum făgăduiam.



vineri, 4 octombrie 2013

TEMPORAL și TEMPORAR nu sunt sinonime, ci paronime, așadar sensul lor este bine definit, la distanță considerabilă unul de celălalt, deși ─ concret ─ le diferențiază numai un sunet, cel final.TEMPORAL înseamnă referitor la timp. Așadar, astăzi, doamna președintă a CNA a folosit eronat adjectivul menționat, în sintagma SUSPENDAREA TEMPORALĂ A LICENȚEI. Voia să spună TEMPORARĂ, adică VREMELNICĂ, pe durată limitată.



Îngrijorător de mulți vorbitori nu știu că există situații foarte limpede delimitate în care se utilizează sintagma DIN PUNCT DE VEDERE, pe care o folosesc, otova, inclusiv în locul aceleia corecte, cum vom exemplifica mai jos. Corect este DIN PUNCT DE VEDERE+ADJECTIV (din punct de vedere politic, din punct de vedere sociologic, artistic, științific etc.), în schimb, aceiași vorbitori confuzionari nu cunosc faptul că limba română are și sintagma DIN PUNCTUL DE VEDERE AL+SUBSTANTIV ( din punctul de vedere al oportunităților, din punctul de vedere al politicii actuale etc.).