Una din notele distincte ale limbii române  în cadrul familiei idiomurilor neolatine este păstrarea conjugării a II-a din latina populară, în vreme ce idiomurile romanice occidentale au comasat conjugarea a II-a și a III-a, ca o consecință a aplatizării cantității vocalelor, fenomen important în limba din care au descins.    

Verbele la care ne refeream nu sunt numeroase, dar fac parte din lexicul esențial. Să exemplificăm cu A AVEA, A BEA, A CREA, A PĂREA, A VEDEA, A VREA, fără a pierde din vedere familia lexicală a unora dintre acestea.

Necazul în utilizarea lor este vizibil în forme supărătoare, incorecte de infinitiv lung de tipul CREERE (corect fiind CREARE) sau de viitor: variante incorecte ca VOR APARE (VOR REAPARE) fiind frecvente, în schimb, cele corecte fiind VOR APĂREA, VOR REAPĂREA, VOR COMPĂREA.

A ne iubi limba moștenită de la străbuni este datoria primordială a fiecăruia, pentru că risipirea  ființei naționale exact de aici începe. Câteva din definițiile date de mari scriitori ai spațiului românesc sunt lămuritoare. Pentru Mihai Eminescu, limba este FLOAREA SUFLETULUI, pentru Ioan Slavici și Alexe Mateevici este o COMOARĂ, pentru Ion Pillat este OGLINDA SUFLETULUI (deși Ion Pillat scria curent poezie și în franceză, a lăsat traduceri de mare preț din mai multe literaturi, versurile lui cu adevărat uluitoare sunt așternute în limba părinților), pentru Grigore Vieru este FOCUL VEGHETOR AL PATRIEI. La rându-i, Nichita Stănescu identifica limba română cu însăși PATRIA sa.