duminică, 6 octombrie 2013

Am lăsat cam îndelungă vreme în suspensie, discursul început în ultima decadă a lunii lui gustar. A fost homerică afirmația autoproclamatului împărat al  uneia din cele două minorități etnice, mereu aberant vocale, din cele vreo 20 trăitoare pe pământul dacoroman, acestea mai la urmă pomenite având comportament normal, împărtășind cu românii, și bune, și nevoințe, unele, de veacuri multe, altele, din perioade mai recente.
Susținea, atunci, dl. Iulian Rădulescu că e dispus să-i dea... două găini lui Traian Băsescu, în schimbul d-nei Udrea.
După știința mea, presa a lăsat să cadă în desuetudine replica rostită sincer și cu toată convingerea unui bun negustor, care înțelege că trocul  (adică, schimbul în natură, precizez pentru cei nu prea familiarizați cu lexicul comercial) redevine de stringentă actualitate, într-o lume tot mai frământată de îngrijorătoare probleme, din care multe sunt, pare-se, chiar insolubile. Oricum, chiar chibzuința cumpărătorului potențial merită atenție.
Este drept că, probabil copleșit de serioase probleme de sănătate, dl. Iulian Rădulescu a renunțat la proiectatul mariaj cu blonda (oxigenată, ca să spunem adevărul întreg) originară din Buzău, dar foarte bine integrată poate chiar exagerat de bine aclimatizată în politicianismul dâmbovițean. Să fie bine? Sau poate nu?

Revenind la lucruri mai profunde, împărtășesc întrutotul opinia d-lui Mădălin Voicu, din nou. Domnia sa respinge etnonimul hibrid, fals, inventat anume spre a batjocori latinitatea, în ansambul său, și l-am auzit cu toții, în mod repetat, susținând că se consideră țigan (în linie paternă, violonistul Ion Voicu fiind, și pentru posteritate un virtuoz de excepție, cum a fost, cu certitudine, un om de mare caracter, de vreme ce a avut un mariaj fericit, de lungă durată, cu o descendentă din spiță aristocratică românească, iar fiul este o personalitate stimată, inclusiv în afara fruntariilor). După cum l-am auzit pe domnul deputat respingând cu fermitate, năstrușnicii precum rom, cu varianta la fel de ciudată rrom.
Subiectul se cuvine a fi tratat cu maximă atenție, deoarece ne este uzurpată identitatea națională, cu înverșunare obsedantă și veninoasă, de peste un deceniu eforturile unor nemernici atingând cote paroxistice. Totuși, noi suntem numai prima victimă.
Ca lingvistă, așadar, pasionată de tainele idiomurilor, am întrebat ce înseamnă termenul rom, în limba poporului ce și l-a însușit  ca etnonim, cu o iuțeală dictată de lipsa de discernământ, de cultură, așa cum  Mădălin Voicu a afirmat, de la bun început, de aceea, reiterând subiectul, destul de frecvent, cu nădejdea că ființele inteligente îi vor da dreptate, renunțând la o capcană primejdioasă pentru poporul ce a îndurat destule umilințe, nedreptăți, preț de secole.
Răspunsul primit este menit a stârni hohote, deopotrivă de  plâns și de ilaritate, pentru că rom înseamnă mascul, bărbat. Rămâne un mister de nepătruns cum pot fi masculi și femeile etniei, cu atât mai mult cu cât substantivului îi lipsește categoria genului feminin. Încă n-am auzit spunându-se Am văzut o romă frumușică, nici constatându-se Cele două rome sunt foarte tinere, dar deja au mai mulți copii ș.a.m.d. Vă amintiți replica rămasă antologică a unui politician de mare notorietate?  “Asta sună ca dracu’!” E cu neputință ca cineva să cuteze a nega adecvarea perfectă a exclamației citate la subiectul în discuție.
Firește, nu atât acesta este motivul principal pentru care oamenii cu scaun la cap resping  găselnița ivită din minți malefice, în urmă cu circa patru decenii. De fapt, unii datează exact ticăloșia: 1971, precizând detalii angoasante, pe Internet, unde sute de mii de oameni au semnat deja câteva petiții, prin care se solicită autorităților din țara noastră renunțarea la cuvintele făurite dinadins pentru a uzurpa identitatea neolatină, noi, românii, fiind primele victime, dar vizate fiind toate neamurile romanice — cum vom explica într-o postare ulterioară — și nu numai ele, deoarece născocirile satanice n-au limite, cinismul extrem fiind ucigător.
La drept vorbind, victima majoră este chiar etnia sosită în Europa de mai bine de șase secole, însă — cel puțin până în prezent — departe de a se fi integrat concret, convingător, adecvat, în vreo țară a lumii. Pentru că migrația sa continuă necurmat, ca și stereotipurile, mai mult ori mai puțin fondate. Revenim, așadar, cum făgăduiam.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu