Iubesc marea, colina, șesul. Ador munții (iar pluralul se impune spre a găzdui prea plinul sentimentului).
Pentru noi, românii, munții înseamnă imens de mult. Din nefericire, încă nu ne-am priceput să promovăm cu adevărat splendorile dăruite de Dumnezeu trăitorilor în acest spațiu. Tema va trebui reluată, aprofundată.

Mai bine de 23 de ani s-au perindat - peste și prin noi - de la răsmerița cu un moment revoluționar (la Timișoara), moment  rapid deturnat, însă, cum se cunoaște. Nici în coșmarurile cele mai negre n-aș fi crezut că există, la noi, atât de multă lipsă de cultură, de elementară educație, atât de mult oportunism, enorm de multă demagogie, incomensurabil cinism, sinucigașă răutate și - vai nouă! - lipsă de inteligență (firește, am optat pentru exprimarea eufemistică).
Unde se vede, din chiar primul moment, acest lucru? În însuși faptul că vreo trei sferturi din totalul cetățenilor români chiar habar n-au cine sunt. Criza identitară este imensă, de aceea letală, pe termen destul de scurt, din nefericire. Să încercăm a alunga întunericul!
De fapt, își trădează găunoșenia, ignoranța strivitoare oricine nu este capabil să-și decline corect identitatea, în chiar clipa în care este prezentat ori se prezintă unei persoane nou întâlnite.
În consonanță cu tradiția europeană, prenumele precedă numele (în latină, prefixul PRAE-  înseamnă "înainte de, în fața". Să purcedem la concretizare.
Străbunul nostru în linie paternă se numea Marcus Ulpius Traianus și exact faptul că a fost cel mai complex, poliedric, important împărat roman a făcut să se transmită, până în zilele noastre, toate trei numele sale (NOMEN, COGNOMEN, numele gintei căreia îi aparținea, după, în alte cazuri, al treilea nume era, de fapt, o poreclă) ca prenume sau, dacă preferați (că tot se proclamă unii ca fiind creștini, dar adevărul este la ani lumină depărtare), ca nume... de botez.
De exemplu: QUINTUS HORATIUS FLACCUS. Marele poet era al cincilea născut în familie, așadar QUINTUS. Avea urechile clăpăuge, de unde FLACCUS. Sau PUBLIUS OVIDIUS NASO, porecla NĂSOSUL definind defectul fizic ce i-a adus multă fericire, ca și nenorocirea încheiată cu teribilul exil).
Dar ai săi, apropiații îi spuneau strămoșului nostru patern Marcus, acesta fiind numele dat lui imediat după naștere de către părinți și bunici, nume ce-l individializa între toți ceilalți membri ai familiei sale. Formidabil (și descurajant, dacă ne gîndim la degradarea atinsă prin spălarea creierelor operată sistematic în deceniile de bolșevizare forțată) este că strămoșii noștri - în covârșitoare majoritate neștiutori de carte - au transmis, totuși, corect conștiința identitară propriilor vlăstare, în vreme ce acum...
Exemplul cel mai la îndemână îl putem afla în capodopera AMINTIRI DIN COPILĂRIE de Ion Creangă (nenocirea face ca, de ceva vreme, prea puțini să citească cele 55 de pagini absolut fermecătoare, chiar și la a zecea relectură)!
Cum se numea bunicul matern al lui Nică? David Creangă din Pipirig. Cu păstrarea topicii normale. Iar eroul principal al micului roman memorialistic era identificat de toată suflarea din Humulești ca fiind NICĂ a lui ȘTEFAN a PETREI CIUBOTARIUL. Cunoașteți o pildă mai grăitoare privind însemnătatea extraordinară a numelui de botez, în cazul acesta cointeresându-i și pe tată, respectiv, pe bunicul patern, iar în încheiere fiind precizată îndeletnicirea, meseria acestuia din urmă?
Așadar, cine colcăiau de neștiință? Străbunii desculți, fără școală, dar perfect conștienți de ceea ce reprezintă ei, în prelungirea propriului neam? Sau contemporanii noștri, mai mult ori mai puțini alfabetizați, însă necunoscători ai unor adevăruri fundamentale privitoare la propriul eu?
Spre edificare suplimentară, recomand cu căldură a se citi micul giuvaer CINE MAI TRECE PE DRUM din monumentala capodoperă LA LILIECI de Marin Sorescu. Cum toate cele peste 600 de pagini merită citite cu deliciu.
Jalnic este că vreo două treimi din cadrele didactice (foarte multe fiind învățători și profesori de limbă și literatură română) nu cunosc aceste lucruri elementare. Ba câte un nenorocit în care urlă ignoranța și aroganța îi umilește pe copiii care încearcă să aplice ceea ce au învățat corect acasă ori de la dascălii bine pregătiți. Le-o retează vulgar și strivitor: "Da' cine te crezi tu că ești?" (redundanța agramată le aparține în totalitate). Răspunsul normal și perfect mertitat este "Mă cred Ion Vasilescu (sau Maria Ionescu), deoarece aceasta este tradiția europeană, pe care o cunosc și păstrez".

Cu adevărat supărătoare este confuzia - extrem de răspândită - între substantivul GENERAȚIE și substantivele PROMOȚIE, LEAT.
Ceea ce un foarte mare număr de vorbitori ignoră este faptul că GENERAȚIA, în linie bărbătească, se succedă - prin consens, prin urmare, creându-se o referință standard - la 33 de ani, iar, în linie femeiască, la aproximativ 25 de ani. Așadar, într-un secol, putem vorbi despre, cel mult, patru generații (străbunici, bunici, părinți, copii).
În schimb, promoția școlară se referă la anul absolvirii unui nivel de studii, ceea ce înseamnă că - într-un secol - putem vorbi despre exact o sută de promoții de absolvenți de școală generală ori de liceu sau de universitate. Diferența este uriașă.
Pentru militari, se utilizează termenul cu parfum arhaic LEAT ("AN", termen de origine slavă), spre a-i include pe toți tinerii recrutați într-un anumit an.
Auzim, din nefericire, foarte adesea, afirmații aiuritoare, rostite apăsat, precum "A educat zeci de generații de elevi... " de parcă respectivul dascăl ar fi trăit 869 de ani ca Matusalem! Corect este să vorbim despre ZECI DE PROMOȚII DE ÎNVĂȚĂCEI, ceea ce poate fi plauzibil pentru o carieră adevărată.