Atacurile contra ființei limbii române - zilnice și silnice - venite dinspre persoane cu competență lingvistică precară se înmulțesc năucitor. Să vedem, acum, un exemplu destul de răspândit.
Foarte mulți vorbitori nu cunosc banalul substantiv compánie. Cu o dezinvoltură condamnabilă îl confundă cu substantivul companìe.
Atâta doar că întâiul provine din limbajul sectorial militar, denumind o subunitate alcătuită din 80-225 de soldați, condusă de un căpitan sau maior, în vreme ce al doilea termen este cât se poate de... civil și înseamnă "tovărășie" (ne aflăm în companie plăcută ori neplăcută, așadar, ne deplasăm în compania unor prieteni dragi ori a unor persoane antipatice etc.). Există persoane care își pot permite a avea o DAMĂ DE COMPANIE, așadar o angajată care asigură prin prezența sa confortul sufletesc al unei doamne sau domnișoare de rang înalt sau, pur și simplu, cu dare de mână și păstrătoare a unei tradiții foarte vechi.
Acest al doilea substantiv a dezvoltat și sensul secundar de "firmă, de regulă, privată; mai rar, firmă cu capital de stat" (prin urmare, putem lucra într-o companie puternică, mare sau într-una de tip familial). Având mai mult de un sens, înțeles, al doilea substantiv este polisemantic.

Practic, cele două cuvinte sunt omonime neomofone, așadar au formă identică  (noi am marcat accentul tocmai spre a face explicațiile mai lesne de înțeles), dar se pronunță diferit, accentul fiind proparoxiton, în primul caz, respectiv, paroxiton, în cazul celui de al doilea termen.

Că un invitat într-o emisiune poate greși, se mai poate trece cu vederea. Este inacceptabil, în schimb, ca realizatorul de televiziune sau de radio să nu corecteze eroarea, pur și simplu, utilizând neîntârziat termenul potrivit, spre a nu contribui la răspândirea formei eronate în rândul ascultătorilor cu școală puțină. Firește, dacă interlocutorul este o persoană foarte inteligentă, va relua termenul potrivit, accentuându-l corect. În caz contrar, va continua să calce în străchini, exasperându-ne și contribuind, implicit, la ruinarea limbii noastre.

Carpații sunt miraculoși. Așa a vrut Creatorul și voia I s-a împlinit: în vreme ce alți munți separă, dezunesc, pe români Carpații au izbutit să-i ocrotească și să-i îndemne a se aduna, circulând - adesea, pe furiș - pe trecători, mai mult ori mai puțin tainice. În exact optica aceasta trebuie înțeleasă afirmația "cu inima la trecători", din tulburătorul marș TRECEȚI, BATALIOANE ROMÂNE!
Doamne, nu-i uita și iartă-i pe români, oricât de plini de păcate sunt mulți dintre ei, pentru că mai numeroși sunt cei de bunăcredință și - adevărul este că există, totuși, tot prin vrerea Domnului! - cei sărăcuți cu duhul, așadar recuperabili, cu blândețe și știință de carte, din care să deprindă atât cât pot!

Iubesc marea, colina, șesul. Ador munții (iar pluralul se impune spre a găzdui prea plinul sentimentului).
Pentru noi, românii, munții înseamnă imens de mult. Din nefericire, încă nu ne-am priceput să promovăm cu adevărat splendorile dăruite de Dumnezeu trăitorilor în acest spațiu. Tema va trebui reluată, aprofundată.

Mai bine de 23 de ani s-au perindat - peste și prin noi - de la răsmerița cu un moment revoluționar (la Timișoara), moment  rapid deturnat, însă, cum se cunoaște. Nici în coșmarurile cele mai negre n-aș fi crezut că există, la noi, atât de multă lipsă de cultură, de elementară educație, atât de mult oportunism, enorm de multă demagogie, incomensurabil cinism, sinucigașă răutate și - vai nouă! - lipsă de inteligență (firește, am optat pentru exprimarea eufemistică).
Unde se vede, din chiar primul moment, acest lucru? În însuși faptul că vreo trei sferturi din totalul cetățenilor români chiar habar n-au cine sunt. Criza identitară este imensă, de aceea letală, pe termen destul de scurt, din nefericire. Să încercăm a alunga întunericul!
De fapt, își trădează găunoșenia, ignoranța strivitoare oricine nu este capabil să-și decline corect identitatea, în chiar clipa în care este prezentat ori se prezintă unei persoane nou întâlnite.
În consonanță cu tradiția europeană, prenumele precedă numele (în latină, prefixul PRAE-  înseamnă "înainte de, în fața". Să purcedem la concretizare.
Străbunul nostru în linie paternă se numea Marcus Ulpius Traianus și exact faptul că a fost cel mai complex, poliedric, important împărat roman a făcut să se transmită, până în zilele noastre, toate trei numele sale (NOMEN, COGNOMEN, numele gintei căreia îi aparținea, după, în alte cazuri, al treilea nume era, de fapt, o poreclă) ca prenume sau, dacă preferați (că tot se proclamă unii ca fiind creștini, dar adevărul este la ani lumină depărtare), ca nume... de botez.
De exemplu: QUINTUS HORATIUS FLACCUS. Marele poet era al cincilea născut în familie, așadar QUINTUS. Avea urechile clăpăuge, de unde FLACCUS. Sau PUBLIUS OVIDIUS NASO, porecla NĂSOSUL definind defectul fizic ce i-a adus multă fericire, ca și nenorocirea încheiată cu teribilul exil).
Dar ai săi, apropiații îi spuneau strămoșului nostru patern Marcus, acesta fiind numele dat lui imediat după naștere de către părinți și bunici, nume ce-l individializa între toți ceilalți membri ai familiei sale. Formidabil (și descurajant, dacă ne gîndim la degradarea atinsă prin spălarea creierelor operată sistematic în deceniile de bolșevizare forțată) este că strămoșii noștri - în covârșitoare majoritate neștiutori de carte - au transmis, totuși, corect conștiința identitară propriilor vlăstare, în vreme ce acum...
Exemplul cel mai la îndemână îl putem afla în capodopera AMINTIRI DIN COPILĂRIE de Ion Creangă (nenocirea face ca, de ceva vreme, prea puțini să citească cele 55 de pagini absolut fermecătoare, chiar și la a zecea relectură)!
Cum se numea bunicul matern al lui Nică? David Creangă din Pipirig. Cu păstrarea topicii normale. Iar eroul principal al micului roman memorialistic era identificat de toată suflarea din Humulești ca fiind NICĂ a lui ȘTEFAN a PETREI CIUBOTARIUL. Cunoașteți o pildă mai grăitoare privind însemnătatea extraordinară a numelui de botez, în cazul acesta cointeresându-i și pe tată, respectiv, pe bunicul patern, iar în încheiere fiind precizată îndeletnicirea, meseria acestuia din urmă?
Așadar, cine colcăiau de neștiință? Străbunii desculți, fără școală, dar perfect conștienți de ceea ce reprezintă ei, în prelungirea propriului neam? Sau contemporanii noștri, mai mult ori mai puțini alfabetizați, însă necunoscători ai unor adevăruri fundamentale privitoare la propriul eu?
Spre edificare suplimentară, recomand cu căldură a se citi micul giuvaer CINE MAI TRECE PE DRUM din monumentala capodoperă LA LILIECI de Marin Sorescu. Cum toate cele peste 600 de pagini merită citite cu deliciu.
Jalnic este că vreo două treimi din cadrele didactice (foarte multe fiind învățători și profesori de limbă și literatură română) nu cunosc aceste lucruri elementare. Ba câte un nenorocit în care urlă ignoranța și aroganța îi umilește pe copiii care încearcă să aplice ceea ce au învățat corect acasă ori de la dascălii bine pregătiți. Le-o retează vulgar și strivitor: "Da' cine te crezi tu că ești?" (redundanța agramată le aparține în totalitate). Răspunsul normal și perfect mertitat este "Mă cred Ion Vasilescu (sau Maria Ionescu), deoarece aceasta este tradiția europeană, pe care o cunosc și păstrez".

Cu adevărat supărătoare este confuzia - extrem de răspândită - între substantivul GENERAȚIE și substantivele PROMOȚIE, LEAT.
Ceea ce un foarte mare număr de vorbitori ignoră este faptul că GENERAȚIA, în linie bărbătească, se succedă - prin consens, prin urmare, creându-se o referință standard - la 33 de ani, iar, în linie femeiască, la aproximativ 25 de ani. Așadar, într-un secol, putem vorbi despre, cel mult, patru generații (străbunici, bunici, părinți, copii).
În schimb, promoția școlară se referă la anul absolvirii unui nivel de studii, ceea ce înseamnă că - într-un secol - putem vorbi despre exact o sută de promoții de absolvenți de școală generală ori de liceu sau de universitate. Diferența este uriașă.
Pentru militari, se utilizează termenul cu parfum arhaic LEAT ("AN", termen de origine slavă), spre a-i include pe toți tinerii recrutați într-un anumit an.
Auzim, din nefericire, foarte adesea, afirmații aiuritoare, rostite apăsat, precum "A educat zeci de generații de elevi... " de parcă respectivul dascăl ar fi trăit 869 de ani ca Matusalem! Corect este să vorbim despre ZECI DE PROMOȚII DE ÎNVĂȚĂCEI, ceea ce poate fi plauzibil pentru o carieră adevărată.

Precizez de la bun început, că voi scrie pe blog respectând principiul etimologic, așadar voi evita aberațiile ce "reinventează" limba latină, prezente în urma aiuritoarei (la propriu și la figurat) așa-zise reforme ortografice în vigoare. De altfel, cum specialiștii știu, pusă la cale de lingviști total lipsiți de iubire pentru limba română și pentru latinitate, în sens amplu, și votată de un Parlament în care existau doar câțiva oameni avizați în domeniul istoriei limbii noastre.
Voi scrie, așadar, cu grafia ce ar fi trebuit impusă printr-o reformă ortografică adevărată. Îmi urez să greșesc cât mai rar cu putință, deoarece realitățile limbii române, fostele și actualele reguli ortografice aprobate de Academia Română alcătuiesc un amalgam foarte derutant. Tocmai din acest motiv, a fost banditește gândită și aprobată - în 1993 - ortografia oficială de acum, dar pe care unele publicații românești, ce se respectă, o repudiază, chiar la distanță de două decenii. Desigur, pe parcurs, voi explica de ce este extrem de primejdios -  pentru orice limbă care dorește să-și păstreze valoarea neștirbită - un veșmînt nepotrivit.

Încep încercând să limpezesc ideile multor oameni care se lasă - cu convingere, din nefericire - duși de nas, cu privire la exact ceea ce este mai important pentru orice ființă dăruită cu un dram de minte: propria identitate, indestructibil legată de ivirea sa pe lume și de istoria vieții sale ce nu poate fi despărțită de aceea a propriului popor.
Nu contenesc să mă necăjesc constatând câtă neștiință (adesea fudulă) colcăiește în foarte mulți oameni, chiar și dintre cetățenii care au petrecut mulți ani pe băncile școlii degeaba. Și iar nu pot rezista ispitei de a spune lucrurilor pe nume: o fac tocmai pentru că sunt mulți aceia colecționează, cu o tenacitate demnă de cauze mai bune, diplome spre a-și garnisi un Curriculum vitae din care zbiară, mai la fiecare rând, - pentru oamenii cu urechi între care există un creier bine garnisit - găunoșenia agresivă!

Să începem cu începutul.
Tot felul de neghiobi se văicăresc rostind cu aplomb una din cele mai grave blasfemii. Cu certitudine, ați auzit destui inși rostind mizeria "Mi-e rușine că sunt român!", în diverse ocazii puțin demne de apreciere, desigur. Nenorociții îl insultă pe Dumnezeu, care este Acela care decide toate detaliile aferente legate de ivirea fiecăruia pe lume. Adică, într-un anumit loc, în momentul hărăzit de Pronie, din părinții de aceasta hotărîți.
Normal și sănătos pentru suflet și minte este să-I mulțumim necontenit Creatorului pentru că ne îngăduie pe acest tărîm neasemuit de frumos. Din motivele acestea simple, Îi mulțumesc în fiecare zi Domnului și sunt fericită că a ales pentru mine să fiu româncă. Una împătimită de tot ce este de sorginte romanică (nu există idiomuri mai frumoase, mai nuanțate pe pămînt!), de tot ce este bun și uimitor de frumos în noi și în jurul nostru. Inevitabil, la acest subiect de însemnătate cardinală voi reveni, chiar adesea, pentru că îl percep ca fiind foarte important de însușit în deplină conștiință, cunoștință.

Un prim pas de comunicare, la început de vară

Voi încerca să interacționez cu foarte numeroșii mei foști învățăcei, unii dintre ei fiind răspândiți pe continente diverse, dar nu exclud ca observațiile, amintirile, reflecțiile mele să fie utile sau pur și simplu numai interesante, și pentru internauți pe care nu i-am cunoscut vreodată.
Vom vedea!