TEMPORAL și TEMPORAR nu sunt sinonime, ci paronime, așadar sensul lor este bine definit, la distanță considerabilă unul de celălalt, deși ─ concret ─ le diferențiază numai un sunet, cel final.TEMPORAL înseamnă referitor la timp. Așadar, astăzi, doamna președintă a CNA a folosit eronat adjectivul menționat, în sintagma SUSPENDAREA TEMPORALĂ A LICENȚEI. Voia să spună TEMPORARĂ, adică VREMELNICĂ, pe durată limitată.

Îngrijorător de mulți vorbitori nu știu că există situații foarte limpede delimitate în care se utilizează sintagma DIN PUNCT DE VEDERE, pe care o folosesc, otova, inclusiv în locul aceleia corecte, cum vom exemplifica mai jos. Corect este DIN PUNCT DE VEDERE+ADJECTIV (din punct de vedere politic, din punct de vedere sociologic, artistic, științific etc.), în schimb, aceiași vorbitori confuzionari nu cunosc faptul că limba română are și sintagma DIN PUNCTUL DE VEDERE AL+SUBSTANTIV ( din punctul de vedere al oportunităților, din punctul de vedere al politicii actuale etc.). 

     
               

Imaginația prodigioasă, cunoașterea exactă a tematicii abordate, crearea unor tipuri umane perfect verosimile și de neuitat, talentul poetic viguros, cultura excelentă sunt calități subliniate cu pregnanță de către toți aceia care au scris avizat despre Ioan Budai-Deleanu (1780-1856), autorul capodoperei epice în versuri ȚIGANIADA. (Țin să precizez că o CAPODOPERĂ este o lucrare exemplară, pe care timpul nu o  poate perima, subiectul fiind etern valabil, realizarea artistică fiind remarcabilă).

Panarama de un prost gust năucitor la care am asistat - în săptămâna ce-și scandează ultimele ceasuri - întrece, totuși, orice margini, situație ce ne obligă a aduce în atenția oamenilor demni de stimă și cartea NEAJUNGEREA LIMBII a excepționalului profesor de latină și stilistică de la Universitatea de Vest din Timișoara, regretatul mare om de cultură G.I. Tohăneanu (1925-2008), dedicată exact comentării cu înalt elogiu a epopeii menționate. Realitatea întrece orice închipuire, însă, astfel că însuși Budai-Deleanu ar fi rămas uimit asistând la circul incalificabil făcut de familia autointitulatului rege Florin Cioabă, recent decedat, și a susținătorilor acesteia, ceea ce ne îndeamnă să recitim și noi savurosul text scris în prima jumătate a secolului romantic, însă cu nădejdea că, poate, cei care au har literar vor încerca să scrie despre aceste evenimente recente, pentru a încerca să vedem ameliorată realitatea ce ne macină și urâțește viața, iar unora le-o aruncă în absurd ucigător, loc de unde cu greu poate exista salvare. Fac referire la persoanele care se complac în lipsa de educație, vulgare, cu aplecare spre delincvență.

Fără nicio exagerare, vom constata că mulțimea impresionantă a epitetelor adecvate subiectului acestui comentariu se dovedește a fi insuficientă cantitativ, totuși, sentimentul de necuprindere a tuturor nuanțelor fiind accentuat până la paroxism, atunci când abordăm întâmplările recente din punctul de vedere al încărcăturii semantice pe care o au cuvintele, adică al sensului lor.

Șirul epitetelor potrivite este consistent. Iată câteva: grotesc, aberant, năucitor, delirant, penibil, ridicol, halucinant, rușinos, caraghios, jenant, rizibil, absurd, primitiv, lamentabil. Evident, s-ar putea adăuga multe încă. A recurge la verbe și locuțiuni verbale adecvate situațiilor exhibate pe toate canalele de televiziune, în presa scrisă și audio este inevitabil. Și vom ajunge la: se da în a stambă, a se face de rîsul lumii, a-și pune poalele-n cap, a se țigăni, a abera, a o zbîrci, a bate câmpii, a delira etc.

Ca întotdeauna, răul are și o latură pozitivă. Personal, am descoperit cu bucurie faptul că există inteligență și mult bun simț în chiar rândul nomazilor și căldărarilor (aceștia din urmă fiind o realitate socio-profesională demnă de stimă, dar în curs de dispariție, din nefericire), doamna Gabi Luncă – o afirmată, încă din anii ’50, interpretă de muzică lăutărească, dar, care cântă, din 1992 încoace, numai muzică religioasă - dojenindu-i cu toată asprimea pe autorii farselor grotești legate de așa-zișii regi Cioabă. Așadar, doamna Gabi Luncă este încă un glas al rațiunii limpezi, alături de domnul Mădălin Voicu, ambii încercând să-i ajute pe conaționalii lor să renunțe la primitivism, să nu se mai lase manipulați de personaje rău intenționate, care vor să-i mențină în jalnic ridicol, sărăcie (inclusiv cu duhul), la marginea societății, de fapt, robi ai orgoliului prostesc, ai fuduliei ce stârnește hohote. 

Voi relua observațiile, curând, într-un alt comentariu, săptămâna fiind extrem de bogată în fapte emblematice.

Atacurile contra ființei limbii române - zilnice și silnice - venite dinspre persoane cu competență lingvistică precară se înmulțesc năucitor. Să vedem, acum, un exemplu destul de răspândit.
Foarte mulți vorbitori nu cunosc banalul substantiv compánie. Cu o dezinvoltură condamnabilă îl confundă cu substantivul companìe.
Atâta doar că întâiul provine din limbajul sectorial militar, denumind o subunitate alcătuită din 80-225 de soldați, condusă de un căpitan sau maior, în vreme ce al doilea termen este cât se poate de... civil și înseamnă "tovărășie" (ne aflăm în companie plăcută ori neplăcută, așadar, ne deplasăm în compania unor prieteni dragi ori a unor persoane antipatice etc.). Există persoane care își pot permite a avea o DAMĂ DE COMPANIE, așadar o angajată care asigură prin prezența sa confortul sufletesc al unei doamne sau domnișoare de rang înalt sau, pur și simplu, cu dare de mână și păstrătoare a unei tradiții foarte vechi.
Acest al doilea substantiv a dezvoltat și sensul secundar de "firmă, de regulă, privată; mai rar, firmă cu capital de stat" (prin urmare, putem lucra într-o companie puternică, mare sau într-una de tip familial). Având mai mult de un sens, înțeles, al doilea substantiv este polisemantic.

Practic, cele două cuvinte sunt omonime neomofone, așadar au formă identică  (noi am marcat accentul tocmai spre a face explicațiile mai lesne de înțeles), dar se pronunță diferit, accentul fiind proparoxiton, în primul caz, respectiv, paroxiton, în cazul celui de al doilea termen.

Că un invitat într-o emisiune poate greși, se mai poate trece cu vederea. Este inacceptabil, în schimb, ca realizatorul de televiziune sau de radio să nu corecteze eroarea, pur și simplu, utilizând neîntârziat termenul potrivit, spre a nu contribui la răspândirea formei eronate în rândul ascultătorilor cu școală puțină. Firește, dacă interlocutorul este o persoană foarte inteligentă, va relua termenul potrivit, accentuându-l corect. În caz contrar, va continua să calce în străchini, exasperându-ne și contribuind, implicit, la ruinarea limbii noastre.

Carpații sunt miraculoși. Așa a vrut Creatorul și voia I s-a împlinit: în vreme ce alți munți separă, dezunesc, pe români Carpații au izbutit să-i ocrotească și să-i îndemne a se aduna, circulând - adesea, pe furiș - pe trecători, mai mult ori mai puțin tainice. În exact optica aceasta trebuie înțeleasă afirmația "cu inima la trecători", din tulburătorul marș TRECEȚI, BATALIOANE ROMÂNE!
Doamne, nu-i uita și iartă-i pe români, oricât de plini de păcate sunt mulți dintre ei, pentru că mai numeroși sunt cei de bunăcredință și - adevărul este că există, totuși, tot prin vrerea Domnului! - cei sărăcuți cu duhul, așadar recuperabili, cu blândețe și știință de carte, din care să deprindă atât cât pot!

Iubesc marea, colina, șesul. Ador munții (iar pluralul se impune spre a găzdui prea plinul sentimentului).
Pentru noi, românii, munții înseamnă imens de mult. Din nefericire, încă nu ne-am priceput să promovăm cu adevărat splendorile dăruite de Dumnezeu trăitorilor în acest spațiu. Tema va trebui reluată, aprofundată.

Mai bine de 23 de ani s-au perindat - peste și prin noi - de la răsmerița cu un moment revoluționar (la Timișoara), moment  rapid deturnat, însă, cum se cunoaște. Nici în coșmarurile cele mai negre n-aș fi crezut că există, la noi, atât de multă lipsă de cultură, de elementară educație, atât de mult oportunism, enorm de multă demagogie, incomensurabil cinism, sinucigașă răutate și - vai nouă! - lipsă de inteligență (firește, am optat pentru exprimarea eufemistică).
Unde se vede, din chiar primul moment, acest lucru? În însuși faptul că vreo trei sferturi din totalul cetățenilor români chiar habar n-au cine sunt. Criza identitară este imensă, de aceea letală, pe termen destul de scurt, din nefericire. Să încercăm a alunga întunericul!
De fapt, își trădează găunoșenia, ignoranța strivitoare oricine nu este capabil să-și decline corect identitatea, în chiar clipa în care este prezentat ori se prezintă unei persoane nou întâlnite.
În consonanță cu tradiția europeană, prenumele precedă numele (în latină, prefixul PRAE-  înseamnă "înainte de, în fața". Să purcedem la concretizare.
Străbunul nostru în linie paternă se numea Marcus Ulpius Traianus și exact faptul că a fost cel mai complex, poliedric, important împărat roman a făcut să se transmită, până în zilele noastre, toate trei numele sale (NOMEN, COGNOMEN, numele gintei căreia îi aparținea, după, în alte cazuri, al treilea nume era, de fapt, o poreclă) ca prenume sau, dacă preferați (că tot se proclamă unii ca fiind creștini, dar adevărul este la ani lumină depărtare), ca nume... de botez.
De exemplu: QUINTUS HORATIUS FLACCUS. Marele poet era al cincilea născut în familie, așadar QUINTUS. Avea urechile clăpăuge, de unde FLACCUS. Sau PUBLIUS OVIDIUS NASO, porecla NĂSOSUL definind defectul fizic ce i-a adus multă fericire, ca și nenorocirea încheiată cu teribilul exil).
Dar ai săi, apropiații îi spuneau strămoșului nostru patern Marcus, acesta fiind numele dat lui imediat după naștere de către părinți și bunici, nume ce-l individializa între toți ceilalți membri ai familiei sale. Formidabil (și descurajant, dacă ne gîndim la degradarea atinsă prin spălarea creierelor operată sistematic în deceniile de bolșevizare forțată) este că strămoșii noștri - în covârșitoare majoritate neștiutori de carte - au transmis, totuși, corect conștiința identitară propriilor vlăstare, în vreme ce acum...
Exemplul cel mai la îndemână îl putem afla în capodopera AMINTIRI DIN COPILĂRIE de Ion Creangă (nenocirea face ca, de ceva vreme, prea puțini să citească cele 55 de pagini absolut fermecătoare, chiar și la a zecea relectură)!
Cum se numea bunicul matern al lui Nică? David Creangă din Pipirig. Cu păstrarea topicii normale. Iar eroul principal al micului roman memorialistic era identificat de toată suflarea din Humulești ca fiind NICĂ a lui ȘTEFAN a PETREI CIUBOTARIUL. Cunoașteți o pildă mai grăitoare privind însemnătatea extraordinară a numelui de botez, în cazul acesta cointeresându-i și pe tată, respectiv, pe bunicul patern, iar în încheiere fiind precizată îndeletnicirea, meseria acestuia din urmă?
Așadar, cine colcăiau de neștiință? Străbunii desculți, fără școală, dar perfect conștienți de ceea ce reprezintă ei, în prelungirea propriului neam? Sau contemporanii noștri, mai mult ori mai puțini alfabetizați, însă necunoscători ai unor adevăruri fundamentale privitoare la propriul eu?
Spre edificare suplimentară, recomand cu căldură a se citi micul giuvaer CINE MAI TRECE PE DRUM din monumentala capodoperă LA LILIECI de Marin Sorescu. Cum toate cele peste 600 de pagini merită citite cu deliciu.
Jalnic este că vreo două treimi din cadrele didactice (foarte multe fiind învățători și profesori de limbă și literatură română) nu cunosc aceste lucruri elementare. Ba câte un nenorocit în care urlă ignoranța și aroganța îi umilește pe copiii care încearcă să aplice ceea ce au învățat corect acasă ori de la dascălii bine pregătiți. Le-o retează vulgar și strivitor: "Da' cine te crezi tu că ești?" (redundanța agramată le aparține în totalitate). Răspunsul normal și perfect mertitat este "Mă cred Ion Vasilescu (sau Maria Ionescu), deoarece aceasta este tradiția europeană, pe care o cunosc și păstrez".

Cu adevărat supărătoare este confuzia - extrem de răspândită - între substantivul GENERAȚIE și substantivele PROMOȚIE, LEAT.
Ceea ce un foarte mare număr de vorbitori ignoră este faptul că GENERAȚIA, în linie bărbătească, se succedă - prin consens, prin urmare, creându-se o referință standard - la 33 de ani, iar, în linie femeiască, la aproximativ 25 de ani. Așadar, într-un secol, putem vorbi despre, cel mult, patru generații (străbunici, bunici, părinți, copii).
În schimb, promoția școlară se referă la anul absolvirii unui nivel de studii, ceea ce înseamnă că - într-un secol - putem vorbi despre exact o sută de promoții de absolvenți de școală generală ori de liceu sau de universitate. Diferența este uriașă.
Pentru militari, se utilizează termenul cu parfum arhaic LEAT ("AN", termen de origine slavă), spre a-i include pe toți tinerii recrutați într-un anumit an.
Auzim, din nefericire, foarte adesea, afirmații aiuritoare, rostite apăsat, precum "A educat zeci de generații de elevi... " de parcă respectivul dascăl ar fi trăit 869 de ani ca Matusalem! Corect este să vorbim despre ZECI DE PROMOȚII DE ÎNVĂȚĂCEI, ceea ce poate fi plauzibil pentru o carieră adevărată.